Viata prin balonul roz

Am mutat blogul

2011-08-17T13:42:00.003-03:00

Am crescut un pic. Am devenit un fel de web-site. In care se gaseste Balonul Roz si trairile din el, plus Wow, Mamica! si descoperirile intr-ale crescutului de copii si cu copii, si inca niste lucrusoare la care inca muncim, asa ca solicitam rabdare si intelegere.

Suntem pe www.viataprinbalonulroz.ro.

La buna regasire!

Simt iubire

2011-07-31T20:22:00.004-03:00

Cand o citesc pe Lola si povestile ei, simt iubire.
Cand ma gandesc la mama, simt iubire.
Cand imi amintesc de colegii mei de la radio, simt iubire.
Cand citesc Cursul de Miracole, simt iubire. Cand imi fac meditatia si rugaciunile seara si dimineata, simt iubire.
Cand stau in fata Oceanului, simt iubire. Cand ma intind toata pe nisip, simt iubire.
Cand ma descalt de slapi si calc pamantul cu talpile goale, simt iubire. Cand imi bag degetele in pamant si cand greblez curtea, simt iubire.
Cand las deoparte judecatile si criticile, simt iubire. Cand accept fiecare om cu ale lui, fara sa mai caut sa il schimb, simt iubire.
Cand ma plimb la pas, agale, si respir profund si vad ce e in jurul meu, simt iubire. Cand ma intind noaptea in pat langa copilul meu, simt iubire. Cand ma trezesc dimineata si ii vad moaca, simt iubire. Cand vine Florian acasa de oriunde ar fi fost plecat, simt iubire.
Cand privesc un om in ochi, in ochi, adanc in ochi, simt iubire. Cand ma privesc pe mine insami in ochi, simt iubire.
Cand mananc mango, simt iubire. Cand mananc papaya, simt iubire si extaz.
Cand strang in brate, simt iubire. Cand ascult cu adevarat, simt iubire. Cand vorbesc din inima, simt iubire.

Cand orice care are legatura cu Sasha, simt iubire.

Cand iert si cand cred, sunt iubire.

Zile de Iubire

2011-07-27T17:29:00.004-03:00

Ziua de azi a inceput la 6 dimineata. Mutza mica a deschis ochii, s-a uitat catre mine, apoi s-a uitat catre tat-su si a vazut ca nu il vede. S-a ridicat in fund si, privind in continuare care locul din patul nostru in care doarme tati, a intrebat cu voce nedumerita:
"Tatica?"
"Tatica a plecat la serviciu, iubitule, cu masina..."
"Icaie!" a raspuns maimuta. Adica Itacarè.
"Da, la Itacarè" am confirmat eu.
"Mami? Sisi!" a pus el punct nedumeririlor si mi s-a urcat in brate ca sa ii dau Sisi.

Pe la 6 si 20 am coborat din pat, am mers la baie, ne-am spalat amandoi pe dinti si pe ochi, ne-am imbracat si am coborat. Mai departe a fost micul dejun la restaurant, ploaie, inapoi acasa, joaca, mingea, ploaie iar si eu stand pe pat in dormitorul de jos si gandindu-ma "ce naiba facem noi azi toata ziua, ca afara ploua cu galeata si Sashi e deja plictisit si afara in ploaie nu se poate juca". Am simtit in mine impulsul de A FACE ceva, ceva, neaparat... si pe urma, nu stiu cum, m-am relaxat.

Si a fost o zi de iubire. O zi in care n-am facut nimic din ceea ce poarta numele de a face. Ci am stat amandoi pe canapea si ne-a uitat de cca 4 miliarde de ori pe cartea despre Iubire si de alte cca 4 miliarde de ori pe cartea despre Imbratisari, am luat la rand toate animalutele din cele doua carti, pe urma am facut pipoca (adica floricele de porumb) si ne-am asezat fiecare pe cate o pernuta pe veranda, el in fundul gol, desigur, si am mancat floricele uitandu-ne la ploaie si imbratisandu-ne si pupandu-ne si prefacandu-ne ca ne mancam unul altuia degetelele, urechile, nasul si un pic din cap.

Apoi s-a oprit ploaia si am luat grebla si am greblat frunzele uscate din curte, in timp ce Sashi a carat crengi pentru foc, una cate una, pana n-a mai vrut. Ploaie iar, fuga in casa, "Mami, sip!" adica e murdar pe picioare de nisip, deci trebuie spalat, apoi "Mami, pipi sip!", adica vrea sa faca pipi in nisip. Si iar pupaturi si imbratisari, iaurt si papaya, cartea cu Iubire, cartea cu Imbratisari, cantat Cat de bine e sa fii motan, expus masinutele pe jos in baie in timp ce mami face si ea ce are de facut la toaleta...

...si, desigur, era sa uit, PAPUCII! Ai mei, ai lui, ai lui Florian, ai Aurinei (fata care ne face curat), ai Georgiei (venita in vizita), probat si schimbat papucii, sus, jos, si iar de la capat. Cand a plecat Georgia, a plecat si el cu ea. "Ciau, Sashi, ne vedem cand vii acasa, da?" "Ha! Tau" si dus a fost, cu tricoul lui pana la jumatatea funduletului gol si cu talpile lasand niste urme mici si apasate in nisipul ud.

S-a intors vreo 10 minute mai tarziu, fericit nevoie mare. Si mi-a zis ca vrea nani, asa ca l-am luat in brate si ne-am bagat amandoi in pat, imbratisati, pentru somnul de pranz.

Acum a plecat cu tati cu masina, e seara si sunt singura acasa - prima oara in 20 de luni, cred.

Toate zilele imi sunt acasa cu Sasha. Insa sunt zile, ca asta de azi, cand pur si simplu nu fac nimic - nu gatesc, nu fac margele, nu lucrez in gradina, nu fac nimic. Doar stau fata in fata cu copilul si sunt numai si numai a lui. Cu pupaceli, cu gadileli, cu intrebarile lui din doua cuvinte, cu alergatul pe scari, cu ascunsa pe dupa perdea si pe dupa aragaz, cu hohotele de ras, cu catarat in brate, cu dansat impreuna, zile in care nu simt sa fac nimic altceva decat sa fiu cu Sasha.

Sunt zilele in care ma simt cea mai odihnita. Zilele in care ma simt cea mai fericita. Zilele in care nu mai caut sa imi impart atentia si energia in 7 lucruri in acelasi timp. Zile de Iubire, si atat, cu baietelul meu. Zile in care traiesc pe viu sensul lui A Fi Prezent.

Care e treaba unui Lucrator in Lumina?

2011-07-21T19:44:00.004-03:00

Ce e un "light worker" ? Un lucrator in lumina, intru lumina, al luminii, cum ar veni. Ce e razboinicul luminii, cum il numeste Cohelo ? Care e rolul lui, care ii e menirea si de ce ii spune "lucrator in lumina"?

Ma urmareste intrebarea asta de multa vreme si toata literatura spirituala pe care am citit-o despre noile vremuri pe care le traim, despre schimbarea Pamantului si schimbarea fiecarui locuitor al Pamantului, despre ridicarea vibratiei si despre purificarea programelor limitatoare, despre toata munca interioara pe care fiecare dintre noi o are de facut, odata ce a auzit Vocea lui Dumnezeu chemandu-l si a ales sa Ii raspunda… tot ce am citit tot nu m-a lamurit pe deplin.

Ce e cu adevarat spiritualitate traita, pusa in practica, ce inseamna cu adevarat a trai din inima si ce inseamna a alege, in fiecare clipa, Iubirea in locul fricii ? Cum se face asta in viata de zi cu zi, in situatii de zi cu zi, cum se face ?

Am gasit 3 invataturi practice – dintre toate cele pe care le-am experimentat eu una pana acum, or fi si altele, nu stiu - care vorbesc despre acelasi lucru si care spun exact cum se face. Una dintre ele se numeste energia Deeksha. A doua este metoda Identitatii Ho’oponopono. Si a treia este invatatura lui Iisus Christos.

Poarta nume diferite, insa toate spun acelasi lucru.

Avem un singur Creator. Dumnezeu. Numiti-L cum vreti, e tot aia, eu ii spun Dumnezeu, ca asa simt. Dumnezeu a pus Scanteia Sa Divina in fiecare dintre noi. Ne-a creat ca si Spirit, nemuritori, egali intre noi, frati si surori, asemenea cu El – insemnand ca ne-a dat calitatile Lui toate si puterea Lui toata, ca sa cream impreuna cu El si ca sa Il reprezentam pe El aici si oriunde am merge.

Dumnezeu e Iubire. Dumnezeu e Fericire, e Bucurie, Dumnezeu e Rabdare infinita, Pace si Liniste, Dumnezeu e Cunoastere, Dumnezeu e Bunatate, Daruire, Sfintenie, Dumnezeu e Serviabilitate, Inteligenta si Frumusete, Dumnezeu e Lumina si tot asa suntem si noi, fiecare dintre noi, acum si pururea si in vecii vecilor, asemenea cu El, Fii ai lui Dumnezeu, creati dupa chipul si asemanarea Tatalui.

Doar ca noi am uitat Cine suntem. Doar ca noi am uitat ca Dumnezeu ne-a facut Lumina si am uitat si ca Dumnezeu este cu noi mereu, mereu, in fiecare secunda, ca ne vorbeste tot timpul si ca ne sprijina tot timpul, neconditionat. Noi am ajuns sa credem ca suntem singuri pe lume si in Univers si am ajuns sa vedem dusmani la tot pasul. Am uitat ca, frati fiind, suntem toti Una, ca venim din aceeasi Sursa si ca ceea ce traieste unul dintre noi traim toti, ceea ce simte unul, simtim toti si ca suntem aici ca sa ne jucam frumos impreuna, ca Unul.

Cand incepem sa ne aducem aminte cine suntem cu adevarat, ne amintim si ca nu suntem si nu am fost separati niciodata de Creatorul nostru. Ne aducem aminte si ca toata puterea, toata vindecarea, toata Ispasirea vine de la El, prin El, catre noi, daca ii permitem.

Treaba unui lucrator in lumina este sa transforme, cu ajutorul Prezentei Divine, toate programele, amintirile, gandurile gresite din el insusi, in asa fel incat sa se purifice permanent si sa permita Constiintei Divine, lui Dumnezeu, sa lucreze prin el in fiecare clipa. Si frumusetea este ca toate programele, amintirile si gandurile gresite din fiecare om care ne iese in cale sunt si ale noastre. Nu putem spune « nu, e problema lui Gigel, sa si-o rezolve, nu e treaba mea ». Atata vreme cat Gigel a aparut in viata noastra, fie si intr-o privire de o secunda schimbata in mijlocul bulevardului, tot ce simte omul ala este si in noi. Si tot ce simtim noi e si in omul ala.

Si cum se face purificarea?

- Constientizeaza ca exista o problema. Cand nu e pace, cand nu e iubire in noi sau in cel din fata noastra, atunci e in loc un gand gresit, care creeaza frica.
- Stai cu problema, simte-o pana la capat, simte unde in corp e durere, unde in corp e energie blocata. Fii PREZENT. Nu fugi, nu pretinde ca nu simti, ca nu stii, ca nu te intereseaza. Stai cu orice e de simtit, acolo, pe loc. Pana la capat.
- Si invoca Prezenta Divina. Cheama-L in ajutor pe Dumnezeu. Spune-I sa ia orice gand gresit, care a creat problema, si sa il desfaca. Sa il transforme in lumina. Sa aduca inapoi Pacea.

Invariabil, de fiecare data, transformarea se produce. In timp ce stau si simt, total prezenta, problema din mine, si ma las in mainile lui Dumnezeu pentru a o transforma, transformarea se produce. Ma umple o caldura plina de iubire si fiecare graunte de greutate pe care il simteam in mine este pur si simplu dizolvat si inlocuit cu o iubire uriasa. Iar cand un gand al meu se transforma in lumina, el se transforma in lumina in fiecare fiinta care are sau a avut vreodata acelasi gand. Se anuleaza din constiinta intregii Fiimi.

Asta e treaba lucratorului in lumina. Alaturi de purificarea permanenta, e incetarea credintei in iluzia ca suntem separati, ca suntem diferiti, ca nu avem aceleasi doruri si cautari si nezuinte.

Deeksha zice « simte TOT si invoca Prezenta Divina pentru ajutor ».

Ho’oponopono zice « constientizeaza ca nu e pace, asuma-ti in totalitate responsabilitatea pentru lipsa pacii din tine si din ceilalti si adreseaza apoi Divinitatii patru propozitii: Imi pare rau. Te rog sa ma ierti. Iti multumesc. Te iubesc. Continuu, in fiecare clipa, pana simti pacea »

Iisus Christos zice urmatoarea rugaciune, care sa fie adresata de om Sfantului Duh: «Din moment ce nu am pace, precis am luat o decizie gresita. Eu am luat decizia si tot eu pot sa decid altfel. Vreau sa decid altfel, pentru ca vreau pace. Nu ma simt vinovat, pentru ca Spiritul Sfant va desface toate consecintele deciziei mele gresite, daca Il las. Aleg sa Il las ingaduindu-I sa Il aleaga pe Dumnezeu pentru mine » - Curs de Miracole –
Decizia de a-L alege pe Dumnezeu, Text, pagina 81

Acelasi lucru, spus in 3 feluri. Si raspunsul pe care il simteam ca fiind adevarat de multa vreme.

Te iubesc, Iti multumesc,

Laura

PS : Mai multe despre Energia Deeksha – Oneness University

Mai multe despre Ho’oponopono – cartea Zero Limite, Joe Vitale, editura Meteor Press

Si, desigur, minunatul Curs de Miracole, Foundation for Inner Peace, carte publicata si in limba romana

Wow, Mamica! - despre meseria mea de mama

2011-07-14T21:40:00.002-03:00

...si iata ca a venit momentul in care am simtit ca tot ce am invatat si invat despre meseria de mama de 24 de ore pe zi, 7 zile pe saptamana e atat de misto, incat merita impartasit cu lumea.

Am creat un nou blog. Se cheama Wow, Mamica!, se gaseste la adresa asta http://www.wowmamica.blogspot.com/ si este dedicat tuturor mamicilor constiente si taticilor care le stau alaturi pe drumul asta de a fi un parinte treaz.

Stiu bine ca genul asta de "parintit" pe care il practicam noi - ca se cheama attachment parenting, ca se cheama free education, ca se cheama continuum concept - in definitiv sunt doar cuvinte - este o chestiune teribil de noua pentru societatea din care venim, pentru sistemul din care ne-am desprins. Si asta e un lucru valabil nu doar pentru Romania - de cand cu Piracanga asta, cunoastem in fiecare saptamana noi si noi familii, din toata lumea, care isi cresc copiii la fel cu il crestem noi pe Sasha si care spun, indiferent de tara din care vin, ca acasa gasesc rar parinti care sa vada lucrurile in acelasi fel.

Dar asta nu conteaza atat de tare incat sa ma impiedice sa imi urmez, inca o data, inima si sa raspund indemnului ei, al inimii, de a scrie si de a povesti, cu bucurie si credinta, toate cele pe care le descopar, cu uimire si recunostinta, in calatoria mea alaturi de Sasha.

Chiar de aici, din Brazilia, am cunoscut mame din Romania care isi cresc copiii liber si constient. Am simtit pe propria mea piele cat e de important ca mai multe minti care gandesc la fel sa se intalneasca, sa se uneasca, sa se impartaseasca, si cum gandul bun se propaga si creste si umple lumea de iubire. De asta scriu Wow, Mamica! Pentru intalnirea asta si pentru speranta si incurajarea pe care multe mame le cauta pentru a urma ceea ce le spune instinctul lor de mama, in ciuda sfaturilor primite de la soacra, de la prietene, de pe forumuri, de la medicul pediatru, de pe ambalajul cutiei de lapte praf, de la vecina de la 3 si din revistele de specialitate.

Wow, Mamica! - se citeste cu accentul pus pe primul 'a'. Asa ma striga Sasha. De 500 de ori pe zi. Sper doar sa fiu ceva mai disciplinata si sa scriu mai des decat o fac in Balonul Roz... ca subiecte am, har Domnului.

Ne vedem, asadar, si aici, si pe Wow, Mamica!, cu bucurie si iubire. Multam, va pup, noapte buna!

Din Salvador, cu oboseala

2011-07-07T20:40:00.012-03:00

Mare Lumea, mare rau, si pe cat e de mare pe atat e de nebuna, Dumnezeule, si tare bine e la mine acasa in padure, la tara, cu picioarele goale in nisip, cu copilul fara scutec zburdand cat si pe unde vrea el, cu liniste in jur si cu nopti cu greieri si stele si luna... Doamne, bine mai e acasa la mine la tara, ma jur!

Stiu, stiu, eu sunt prima care zic sa nu mai fac comparatii, sa iau fiecare lucrusor asa cum e, cu farmecul lui si cu insusirile lui, oricare ar fi alea, dar iata ca nu pot, na! Si, sincera sa fiu, de fapt cred nu vreau sa nu fac comparatii, pentru ca fiecare experienta prin care trec ma ajuta sa ma cunosc si mai bine, sa aflu si mai clar cine sunt si ce vreau si ce nu vreau si ma ajuta sa imi cunosc si mai bine inima, sa o aud cand canta si cand tace si cand n-are chef de vorba si cand plange chiar... si aflu astea toate inclusiv comparand cum ma simt cand in jur e calm si pace si cum ma simt cand tot ce e in jur devine prea mult...

Salvadorul e mare, aglomerat, galagios, foarte brazilian (vezi dezordinea, caldura, lipsa de preocupare pentru detalii, galagia, hainele mulate, mancarea la kilogram, amabilitatea si disponibilitatea oricui sa te ajute si sa iti zambeasca, kitchurile, arta colorata, saracia, lipsa de gust, fructele, marea, muzica urlanda, ritmul de samba revarsandu-se din orice boxa la orice colt de strada, portocalele, banana da terra, apa de cocos, motocicletele, mesele de plastic, plajele murdare), si in acelasi timp european, in acealsi Salvador, dar in alte cartiere (blocuri de 15 etaje, edificii cu arhitectura moderna si inspirata, gradini ingrijite, sosele cu 7 benzi pe sens, Mall-uri super puse la punct, autostrazi suspendate care se intretaie si se incolacesc, oameni de afaceri, cafenele, restaurante, teatre, muzee)...

Am petrecut o zi intreaga in orasul vechi - Pelourinho, ratacind pe strazi inguste, vrajiti de frumusetea vechilor case, trecand pe langa zeci, sute poate de magazine cu artizanat - tablouase, tobe, haine, bratari, margele, peruci, palarii, papuci, statuete, toate replicand la nesfarsit culoarea - rosu, albastru, galben, verde si din nou culoare. La un moment dat, devine prea multa. Ochiul se simte obosit de atata stimulare si cautam un ragaz - o cafenea mai linistita, fara vanzatorii ambulanti, in care sa bem o cafea si o bere si sa il lasam pe Sasha sa se joace liber in piateta. Sasha e obosit, marait si suprastimulat de atata zgomot si culoare, iar noi invatam ca a calatori cu copilul mic e o experienta total diferita de a calatori in doi...

Pe seara mergem in Barra, un cartier mai scump si foarte turistic, de-a lungul plajei - vrem sa mancam un açai si sa vedem si alte locuri. Lumea alearga pe faleza cu castile in urechi, o gasca de caini ia la bataie un catel nou in cartier si invinsul lasa dare de sange in urma lui, pe toata strada, marea e in crestere si se loveste de stanci cu zgomot, iar pescari batrani arunca lansetele si plasele in noapte, intrand in apa pana aproape de genunchi. O amestecatura de oameni - bogati, saraci, turisti, localnici, oameni ai strazii, prostituate, vanzatori ambulanti, adolescenti, indragostiti - si acelasi zgomot si oameni strigand peste tot. Langa Farul din Barra e o pajiste cu iarba si poposim acolo cateva zeci de minute, mancam cate o empada calda si Sasha e iar fericit sa zburde si sa se intinda pe iarba cat e de lung.

In ziua urmatoare vizitam Gradina Zoologica - in cautarea unei oaze de natura si liniste - si e frumos. Un Zoo mare, facut in padure, foarte atent ingrijit, cu spatii uriase pentru fiecare animal si aproape fara gratii. Sasha s-a minunat de maimute - ceva mai mari decat cele pe care le stie el de acasa, de papagali, zebre si camile, de broaste testoase, pestisori si de orice pasare sau animalut pe care il zarea miscandu-se, si la mijlocul traseului a adormit cu punga de floricele in brate.

Am fost apoi pe una din plaje - Florian a vrut musai sa faca baie in Ocean in Salvador... si stand asa, pe plaja, in asteptarea baietilor care se balaceau, am stiut inca o data cat de binecuvantati suntem ca traim in locul in care traim... Cat de binecuvantati suntem sa ne ducem traiul cu o plaja virgina uriasa la picioare, cu natura neatinsa (aproape) de om in jurul nostru, cu libertatea totala de alergatura si explorare pe care i-o putem oferi copilului, fara frica de masini, de mizerie, de ce baga in gura de pe jos si de ce ar putea lua in picioare atunci cand isi arunca papucii si are chef de mers descult...

...descult l-am lasat sa mearga si prin Mall, unde ne-am dus sa mancam spre finalul zilei. Am ajuns acasa obositi fleasca, dupa ce am ramas si fara baterie la masina in parcarea subterana a Mall-ului - ne-au ajutat doi taximetristi sa rezolvam treaba.

Ce sa zic? Orasul nu mai e pentru mine, deloc, si excursia asta a fost inca o confirmare ca vibram pe frecvente diferite, eu si cu orasul... total diferite. La fel Lumea asta Mare... nu mai e pentru mine. Cel putin, nu in sensul asta, de turist pe alei de beton...

Eu si Florian ne gandim adesea sa plecam intr-o calatorie lunga cu camperul... si acum stiu cu certitudine doua lucruri, dupa experienta asta la Salvador: Primul ar fi ca Sasha trebuie sa mai creasca inainte sa o luam la drum din nou... macar 3 ani sa faca. Si al doilea ar fi ca pe mine ma trage ata sa calatoresc din comunitate in comunitate, prin sate si mici asezari, in locuri incarcate de spiritualitate si conectate cu inima... asta e pentru mine, asa ma vad calatorind, ocolind orasele, indiferent de numele celebru pe care il poarta si oprindu-ne in schimb in sate, in triburi, sau in mijloc de natura, pur si simplu. Atat de mare si atat de dureroasa e discrepanta intre ce e cu adevarat important in viata asta si ceea ce se cultiva, se urmareste si se hraneste in marile aglomerari urbane...

Orasule... iti multumesc. Te iubesc. Imi pare rau. Si te rog sa ma ierti. Te binecuvantez si te las cu ale tale, in timp ce eu o sa imi vad de ale mele. Multumesc ca m-ai primit, esti frumos in felul tau, iti vad frumusetea, iti vad cautarea, iti simt energia si vibratia si ti le respect, sunt ale tale, au fost candva si ale mele, iar acum caut sa le vindec in mine pe toate si sa le eliberez, sa le dau drumul sa se duca inapoi in lumina, te vad vibrand de o viata care nu mai e a mea, iar eu acum cant pe un ton si tu pe altul si tonurile noastre nu se mai armonizeaza. Iti multumesc, ramai cu bine, te iubesc.

Din Salvador, cu oboseala si cu impacare in mine,
Noapte buna si buna dimineata, oamenilor!

Salvador - din nou in Lumea cea Mare

2011-07-05T21:17:00.003-03:00

Mai ca se facea un an de zile de cand n-am mai calcat intr-un oras adevarat... si iata-ne la Salvador, capitala statului Bahia si fosta capitala a Braziliei, al treilea oras ca numar de locuitori din Brazilia si cunoscut si sub numele de capitala braziliana a fericirii, din cauza petrecerilor, dansurilor si muzicii care umplu orasul toata ziua si noaptea.

Noi stam intr-o zona in care e liniste, pana acuma, slava Domnului, se aud doar avioane trecand si cetateni strigand unul la altul pe strada, plus niscaiva masini in departare.

Sasha doarme (bietul copil, am plecat azi la 6 dimineata din Pira, am schimbat doua masini, o barca si un ferry-boat, am vizitat un ditamai Mall-ul in cautare de chestii tehnice care se puteau rezolva doar la Mall, la naiba! si in tot timpul asta a dormit in total vreo ora, in rest s-a foit in bratele mele), Florian a plecat cu Claire (prima iubire a lui Sasha, dar asta v-o povestesc alta data, poate) la un concert in Pelurinho, eu am decis sa ma alatur fiului nostru comun si sa raman acasa, ca deja nu imi mai simteam spatele si picioarele. Stau in hamac in balconul camerei noastre, vad ditamai marea cu barci si vapoare si luminite, miroase a niste chestii prajite in bucataria comuna a casei in care stam si aud greieri, avioane, masini si oameni care vorbesc la etajul de jos.

Stam intr-un studio - camera si baie - intr-o casa care arata a L`Auberge Espagnol, daca stiti filmul - asa, ca spirit, ca energie... Casa e uriasa, pe dinafara arata ca o cocioaba parasita, doar pana intri inauntru si dai de o oglinda cat un perete intreg, si apoi descoperi camere pe diferite nivele, scari de lemn care coboara, urca, se intortocheaza, camere fara usi, ocupate de tot felul de natii - francezi, americani, englezi, brazilieni, olandezi - bucatarii mici comune, terase cu sezlonguri si hamace, pereti scorojiti aici si perfect refacuti dincolo, colturi cu moloz si colturi cu carti si mici cristale, obiecte decorative si vaze cu flori proaspete, ba chiar o camera cu o baie deschisa, fara tavan, dand intr-o gradinuta in care traieste o broasca testoasa. Claire (da, iubita parizianca a lui Sasha) locuieste aici si ne-a spus ca mai e o camera libera, mult mai ieftina decat ce gasisem noi la hosteluri si pousade, asa ca am luat-o, pentru cele 3 nopti salvadoriene.

E prima vizita asa, pur turistica, intr-un oras mare de cand il avem pe Sasha, si recunosc ca am plecat din Piracanga cu un strop de frica intr-un colt de minte, frica legata de capacitatea mea de a face fata si aglomeratiei si galagiei din oras (repet, dupa inca un an intreg de stat in padurice, de!), si lucrurilor de vazut si vizitat, in acelasi timp in care copilul imi solicita toata atentia si prezenta.

Pana acum, mi-a placut. Cu tot traficul si marea de oameni revarsata din toate partile, aerul Salvadorului mi-a placut, cel putin in partea asta de oras in care stam noi. Cladiri vechi, vechi, scorojite de umezeala si de ani, avand statura aia impunatoare colonialista, urca de-a lungul unor strazi inguste, serpuitoare si pavate cu piatra. Iedera pe ziduri si marea care se vede tot mai albastra si mai frumoasa pe masura ce strazile urca si urca. Cladiri noi din sticla si beton langa cladiri vechi, culorile blocurilor tinere, vii si pastelate, langa culorile sterse si innegrite de mucegai ale caselor batrane, oameni grabiti si femei pe tocuri si cu bluze mulate peste burtici si sunculite braziliene... culoare, culoare, multa culoare.

Dupa vazut atata timp doar Ilheus (un bazar haotic cu pretentii de oras) si Itacare (o Vama Veche mai dezvoltata), Salvador ma aduce deodata in energia unui oras adevarat si imi aminteste tot ce imi placea si tot ce nu imi placea la viata de oras. Cochetaria si cafenelele si magazinele cu gust si muzee si Universitate si filme si teatru si plimbatul pe strazi pavate si bunatatile de mancare si inghetata adevarata si fetele si iesitul la terasa si grija pentru cum arat cand ies din casa... dar si claxoanele si agitatia si graba asta pe care o vezi, o simti si te face sa te intrebi "dar pentru ce naiba atat graba?" si lipsa de conectare intre oameni si lipsa de zambet si oboseala si superficialitatea si orele petrecute pe grija pentru cum arat cand ies din casa si vitrinele cu ultima moda si teancurile de reviste cu sfaturi pentru femei si tristetea din ochii intalniti pe strada... toate sunt tot atatea oglinzi in care sa ma vad si sa imi vad alegerile...

Maine o sa vizitam Pelurinho - Centrul Istoric. O sa revin, sper si cu poze, si plec la culcare fara asteptari pentru ziua de maine, doar cu inima deschisa si cu bucuria de a ma regasi, chiar si pentru cateva zile, in hainele de calator prin Lumea asta Mare.

Noapte buna si buna dimineata!

Mamica, Sisi! - sau despre alaptat copilul

2011-07-03T20:22:00.006-03:00

Am aproape 1 luna de cand nu il mai alaptez pe Sasha in timpul zilei. A fost o decizie care mi-a luat mult timp, o decizie cu care m-am luptat in capul meu pana cadeam lata de oboseala – sunt oare o mama rea daca nu ii mai dau copilului lapte de fiecare data cand imi cere ziua ? Si imi cerea ziua de vreo 4000 de ori, cate doua gurite, asa, de control, «Mamica, Sisi !» - tzoc tzoc – si pe urma iara fuga la joaca.

Si intr-o buna zi m-am hotarat. Asa, pur si simplu. Am simtit ca pot sa ii spun lui Sasha adevarul si am simtit ca pot sa imi asum adevarul asta si sa ma iert si sa ma iubesc. «Mamica, Sisi !» a sunat apelul la vreo ora dupa ce ne-am trezit dimineata si am coborat din pat. L-am luat in brate, l-am privit in ochi si i-am spus adevarul :

«Sashi, mami nu mai vrea sa iti dea sisi in timpul zilei.»

« Sisi?»

«Sisi bem numai seara cand mergem si facem nani. Ziua nu mai bem Sisi. Mami nu mai vrea sa iti dea.»

« Ha!» mi-a raspuns albastrila si asta a fost. Nu tu crize, nu tu plansete, nu tu implorari, nimic. Ne-am mai imbratisat o data strans, ne-am pupat pe gurita si asta facem de fiecare data cand vine, mi se aseaza in brate si pune moaca aia irezistibila, cerand « Mamica, Sisi ?» Ii raspund la fel, iar el intelege si accepta la fel de repede. Mai nou, e «Mamica, Sisi ? Nau, Sisi Nani!» - adica el intreaba, el raspunde, eu doar il tin in brate si il iubesc.

1 an si 6 luni de alaptat la cererea copilului si in continuare alaptez seara la culcare, noaptea de cate ori cere si dimineata la trezire. Si ca s-o spun pe aia dreapta, pe cat de bine e sa imi simt corpul numai al meu in timpul zilei, pe atat de dor imi e de momentul ala de pe la 7 seara cand ne bagam amandoi in pat si maimuta mica se pune iar pe tzocait… e un sentiment pe care numai cine are copil si a alaptat il poate recunoaste…

M-au rugat cei de la site-ul Qbebe.ro sa scriu un articol despre alaptare, in care sa impartasesc cititoarelor experienta mea cu subiectul in cauza.

Ei bine, as putea sa scriu cel putin o jumatate de roman despre asta. Tot numai din superlative…

Imediat dupa nastere… Obrazul lui pe bratul meu, nesatzul si nerabdarea cu care cauta sanul cu gurita aia cat o nuca, pofta cu care inghite laptele si hahaiala din momentele in care scapa sanul si se trezeste improscat pe toata fata cu laptele tasnind ca nebunul (hahaiala era a mea, sa ne intelegem, el doar is cauta cu disperare multiubita prietena pe nume Sisi), apoi minutele in sir de uitat ochi in ochi, asa, ca prostii, simtind cum ma indragostesc mai tare si mai tare de minunea asta de copil si el de mine… si da, chiar si trezitul de 4 ori pe noapte si linistea si pacea de dupa lapte si somnul lui in bratele mele, cu manuta care ma strange de degetul mare sau ma mangaie pe brat, cuibaritul in brate la mami la protectia lui Sisi, de cate ori apare cel mai mic disconfort si siguranta pe care o vezi ca se reinstaleaza odata ce a dat iar de gustul binecunoscut si de mirosul si de atingerea mamei… apoi Sisi ca pretext sa ma ia din vreo discutie prea aprinsa cu cineva, parand ca am uitat de el, Sisi de foame, Sisi de iubire, Sisi de « tu esti mamica mea si eu sunt baietelul tau si amandoi suntem una »… Doamne, binecuvantata inventie, alaptatul la san !

Sasha n-a avut biberon si nici suzeta, n-a avut colici si nici bolnav n-a fost vreodata (in afara de 3 febre de cate 3 zile, in decurs de 19 luni) si a fost alaptat la san exclusiv. Diversificarea a inceput cu adevarat pe la 7 luni, intai asa, ca gust, apoi de pe la 1 an din ce in ce mai cu simt de raspundere. Mananca ce mancam si noi de pe la 10 luni si mananca orice. Si in momentul asta zic ca intentionez sa continui sa ii dau san seara si noaptea pana o sa renunte el de bunavoie.

Si mai simt ca intimitatea care se stabileste intre mama si copil prin alaptat este un stalp pe care nu il poate inlocui vreo alta modalitate de conexiune cu propriul copil. Dumnezeu a avut grija de toate.

Da, sunt 100% pentru alaptatul la san, pentru cat mai mult timp posibil. Este unul dintre cele mai frumoase daruri pe care ni le-a facut Mama Natura. Copiilor nostri si noua, mamicilor deopotriva. Un dar pe care nici un biberon din lumea asta nu il poate inlocui.

Te iubesc, Laura

2011-06-04T11:24:00.003-03:00

Mi-a adus Georgia din Europa, via e-bay, o carte pe care am rugat-o sa mi-o comande: The Art of Extreme Self-Care, a lui Cheryl Richardson. Am cautat-o din nevoia disperata de a invata sa am grija de mine, pentru ca oricat de mult ma straduiesc, mai devreme sau mai tarziu iar ma las pe mine deoparte pentru orice si oricine altcineva.

Primul capitol, prima lectie: De cate ori te uiti in oglinda, priveste-te in ochi si spune, cu voce tare, Te iubesc, Laura! Fie si cand iti vezi chipul reflectat in geamul usii de la bucatarie, opreste-te pentru cateva secunde, priveste-te in ochi si spune, cu voce tare, Te iubesc, Laura! O luna intreaga, zi de zi, ori de cate ori ti se reflecta moaca intr-un ciob de geam.

Zis si facut. La o adica, cat de greu trebuie sa fie? E floare la ureche, ma uit in oglinda, ma uit direct in proprii mei ochi si spun, cu voce tare, Te iubesc, Laura!

In primele trei zile mi-am amintit cred ca doar de vreo 3 ori sa fac asta. Si cand mi-am amintit, mi-am aruncat o privire rapida, pe fuga, si am zis in gand, pe furis, Te iubesc, Laura. M-am uitat si in jur, sa fiu sigura ca nu ma aude nimeni. Te iubesc, Laura, in gand si apoi am luat-o la fuga, departe de oglinda.

Pe urma am recitit capitolul din carte si am reflectat o secunda in plus. Pai si oare ce ma face sa ma fac ca uit si ce ma face sa nu pot spune asta cu voce tare si ce ma face sa imi fie rusine ca m-ar putea vedea/auzi cineva ?

Asa ca m-am dus iar la oglinda, m-am proptit cu mainile de chiuveta si m-am uitat fix in ochii mei. Te iubesc, Laura! Am zis-o tare si raspicat si apoi am inceput sa imi observ barbia dubla, obrajii un pic cam grasuti, sprancenele nitel nepensate si cearcanele pana la gura, precum si aerul de oboseala si tristete pe care il emana toata figura mea. Gandurile auto-critice au inceput sa imi alerge prin cap ca masinutele, in timp ce o bucata intreaga din creier ramasese proptita in ceva de-a dreptul strident: lipsa socanta de adevar din spusele mele.

Te iubesc, Laura, a sunat ca una dintre cele mai gogonate minciuni pe care le-am spus vreodata in viata mea. Si in timp ce vedeam minciuna, mai vedeam si ca mi-era frica sa ma uit in oglinda tocmai pentru ca as fi vazut chipul asta obosit si incercanat si mai ales pentru ca mi-era super frica ca as putea vedea tot ce mintea crede ca e mai urat si mai respingator in mine.

…wow ! Asta da lipsa de iubire de sine, fratilor! In plus, halal incredere in Divinitatea din mine, n-am ce zice!

Dar am continuat. In fiecare zi, mai hotarata, Te iubesc, Laura, ori de cate ori ajung in fata unei oglinzi. Te iubesc, Laura, cu voce tare, uneori striganda, alteori in soapta, dar nu in gand. Te iubesc, Laura – dimineata cand ma trezesc inca obosita si avand chef de inca vreo 45 de ore de somn neintrerupt, si seara dupa o zi plina, si cand sunt furioasa si ciufuta si imi vine sa imi trag un pumn in gura mie si la inca fo’ 20-30 de persoane si cand ma simt luminoasa si iubicioasa si buna si blanda si relaxata si senina, Te iubesc, Laura, un exercitiu disciplinat de a afla ce e cu adevarat in ochii mei si dincolo de propria parere proasta despre mine insami.

Si, surpriza, ceea ce se intampla in timp ce ma uit in ochii mei adanc, cu atentie, cu prezenta, si imi spun cuvintele magice… ei bine, chiar incep sa Ma vad. Te iubesc, Laura, iar muschii fetei se destind, ochii incep sa straluceasca si un zambet adevarat, sincer, imi lumineaza obrajii. Inspir adanc, expir, spun iar Te iubesc, Laura, iar in zona inimii se face cald si caldura incepe sa se intinda in tot corpul. Vocea nu mai imi suna sparta si mincinoasa, imi suna calda si adevarata, cuvintele magice ma imbraca parca toata si greutatea imaginara pe care o port zi de zi pe umeri mai pierde din kilograme… Nici urma de intuneric si de urat in spatele ochilor mei. Nici urma. Doar lumina si frumos, iar Sasha ma priveste si el in oglinda in timp ce spun, cu voce tare, Te iubesc, Laura, si zambeste. Se uita cand la mine, cand la el, atent, viu, si zambeste si apoi isi lipeste gurita de obrazul meu si imi da pup si rosteste pe tonul ala al lui de alintatura maimutoasa care este… imi spune Mamica!

Realizez brusc ca cea care spune acum Te iubesc, Laura e vocea constiintei, e Prezenta Divina din mine. Ea – adica Eu – imi spune mie, adica lui eu, ca ma iubeste. Nu e cum credeam eu la inceput: ca micuta minte egotica isi marturiseste iubirea fata de imensa Prezenta. Nu. E fix invers. Te iubesc, Laura, cel adevarat, vine din Dumnezeul care iubeste toata aceasta manifestare a Divinului in omul care poarta acum numele de Laura.

Din cate citiri de aura am facut din ianuarie si pana acum, nu cred sa fi fost macar una in care mesajul «Iubeste-te!» sa nu fi fost mesajul cheie pentru fiecare dintre cei care mi-au stat in fata.

Si vorbeam zilele trecute cu Shannon, o americanca de 21 de ani care a stat prin Piracanga vreo 2 luni si tocmai a terminat si procesul de 21 de zile de Living on Light. Spunea ca Te iubesc, Shannon a fost mesajul principal care i-a venit in fiecare din cele 21 de zile: Iubeste-te, Shannon, uita-te la tine cu adevarat, vezi Lumina care esti si traieste-ti viata din aceasta iubire, din aceasta constienta, a Divinitatii care straluceste in tine.

I-am raspuns ca toti pare ca trecem prin acelasi proces: e atat de usor sa vedem in altii valurile de lumina si iubire pe care le raspandesc in jur si atat de greu sa le vedem in noi insine. I-am zis ca am simtit energia iubirii curgand din ea, prin ea, din prima secunda cand am vazut-o in Pira, cu 2 luni in urma, si ne-am uitat ochi in ochi. «Wooooow, iata, cata lumina! » mi-am zis atunci si Shannon mi-a raspuns ca exact acelasi lucru il vede si ea, atunci cand se uita la mine. Doar noi insine suntem cei care ne indoim de noi. Ca Dumnezeu curge in noi, prin noi, tot timpul, neingradit, doar noi nu il vedem la noi insine…

La fel ca pestii aia doi care inotau in Ocean si se intrebau, unul pe altul, daca Oceanul chiar exista… ca doar nu L-a vazut nimeni niciodata…

…Te iubesc, Laura, iar acum incep, incet incet, sa continui cu cuvintele astea si atunci cand ma uit la burtica cu colacel, la celulita de pe coapse si la sanii ajunsi aproape sosetele de la atata alaptat. Si pe urma Te iubesc, Laura, cand ma lovesc tristetea si supararea pe viata si nervii si nerabdarea…

Pe bune ca e simpla si frumoasa viata, ma jur!

Dialoguri pe cararea catre restaurant

2011-06-02T14:40:00.004-03:00

Sasha: "Sashica. Mamica. Tatica."
Eu: "Sashi, stii cum o cheama pe mami?"
Sasha: "Mamica!"
Eu: "Da, si pe mami o mai cheama si Laura"
Sasha: "Iauia"
Eu: "Da, pe mami o cheama Laura!"
Sasha: "Iauia"
Eu: "Pe mami o cheama Laura. Deci cum o cheama pe mami?"
Sasha: "Mamica!"

Sasha: "Manu. Lua. Lua. Manu"
Eu: "Da, Manu e mamica lui Lua. Lua si Manu. Lua e fetita lui Manu. Manu e mamica lui Lua."
Sasha: "Manu. Mamica. Lua"
Eu: "Da, iubire, pe mamica lui Lua o cheama Manu"
Sasha: "Manu"
Eu: "Deci cum o cheama pe mami lui Lua?"
Sasha: "Mamica!"

Sasha: "Tatica?"
Eu: "Tatica e plecat pa cu mashina, iubitule..."
Sasha: "Mashuia. Tatica."
Eu: "Da, tati e plecat cu masina. Sashi, stii cum il cheama pe tati?"
Sasha: "Tatica!"
Eu: "Da, si il mai cheama si Florian. Florian."
Sasha: "Sucan"
Eu: "Da, pe tati il cheama Florian."
Sasha: "Sucan"
Eu: "Florian, da. Deci cum il cheama pe tati?"
Sasha: "Tatica!"

Aha-uri despre nastere

2011-05-30T16:09:00.003-03:00

Am retrait de curand amintirea – inca vie, pe alocuri – a nasterii lui Sasha. A nascut Olivia, prietena mea de suflet din Piracanga, pe care de multe ori o suspectez ca fiind unul dintre sufletele gemene cu care mi-a fost dat sa ma intalnesc in viata asta. A nascut aici, acasa, cu moasa Suely, dupa 30 si ceva de ore de travaliu, o fetita mare si perfecta, pe nume Janaina Clara Iris.

Iar experienta Oliviei a semanat teribil de tare cu experienta mea – aceeasi lipsa de rabdare pentru ritmul natural al mamei si copilului, aceeasi agresivitate in atingere, aceeasi graba si « hai, hai, impinge, trage, fa, drège, hai, hai ! » strigate ore in sir in capul ei… A lipsit doar forcepsul, care a fost inlocuit de mainile lui Suely, ca in rest le-a avut pe toate…

Tot timpul travaliului ei am fost acasa la mine, simtind aproape fizic durerea si zbaterea ei si retraind valuri valuri valuri de emotii si revelatii legate de nasterea copilului meu.

Am inteles multe legate de nastere si ne conexiunea noastra cu Divinul, prin nastere. Si vreau sa impartasesc aici ce am inteles.

Simt cu putere ca nasterea este facuta sa fie un procès care curge, pur si simplu, natural, in totalitate divin inspirat, un procès al transformarii si al unei vindecari interioare profunde. Un procès de deplina conexiune cu copilul, cu propriul trup, cu curgerea vietii prin noi, cu Dumnezeu, un procès al bucuriei si iubirii. Si nasterea poate fi experimentata in felul asta, ca bucurie si curgere, doar atunci cand mama este capabila sa se predea total, complet, neconditionat lui Dumnezeu, avand incredere pana la ultima celula din corpul ei si credinta pana la ultimul strop de énergie din Fiinta ei ca exista o putere mai mare, o inteligenta mai mare dincolo de si inauntrul intregului procès, o inteligenta care conduce in mod perfect nasterea. Iar mama si trupul ei sunt doar instrumente prin care energia divina curge, ajutand copilul sa iasa afara, in mod natural, in iubire, in armonie, in propriul sau ritm si timp…

… si ca o astfel de experienta sa poata avea loc, este nevoie de abandon total si de incredere. Incredere totala. Abandon complet al mintii si al incercarilor ei continue de a ajuta si de a FACE nasterea, nerabdatoare si in frica, asa cum se comporta mintea de cele mai multe ori.

Eu? Eu am fost départe de experienta asta a abandonului si a increderii, a Puterii care curge prin mine, fara sa fie a mea. De fapt, am fost exact la polul opus. Coplesita de frica, de judecati, rezistand cu toata forta realitatii care mi se intampla – durerea, spitalul, travaliul lung, asteptand ca doctorii sa nasca pentru mine, ascultand parerea oricui, total deconectata de ceea ce imi spunea corpul meu, copilul meu, Dumnezeul care curgea prin mine si pe care nu il auzeam de la atata minte care facea si facea si facea…

Vad toate astea cu claritate acum si realizez ca nasterea in spital a fost cel mai bun lucru care mi se putea intampla, avand in vedere nivelul de inconstienta in care ma scaldam la momentul ala. Ca daca as fi nascut aici, in Pira, erau mari sanse sa scriu pe blog de pe lumea cealalta, cu Sasha cu tot, batand agale din aripile de ingerasi, si eu si el, dragul meu albastrel. Sa nasti acasa, in mijlocul junglei, este o proba extraordinara de incredere si abandon – si uite ca se poate, ca Esther a nascut in pat, singura cu Alain, in vreo 15 minute, Jamie a nascut in baie, singura, in 45 de minute, Eva a nascut pe terasa Georgiei, fara moasa si fara sa isi piarda nici o secunda credinta ca totul e asa cum trebuie sa fie si ca Dumnezeu stie ce face… deci se poate.

Si vestea si mai buna este ca ma simt pe deplin impacata, abia acum, cu nasterea lui Sasha si cu mine insami. In sfarsit, nu ma mai uit la mine cu dispret si nu ma mai acuz ca n-am fost in stare sa nasc acasa, natural, usor si frumos si pentru mine, si pentru copil. Acum simt, in sfarsit, ca totul a fost asa cum trebuia sa fie, fara greseala. Ca suntem exact acolo unde trebuie sa fim, in fiecare moment, traind exact ceea ce avem de trait, in fiecare moment.

Sophie, prietena mea din Elvetia, mi-a scris ca sa imi ceara un sfat: initial vroia sa vina sa nasca in Piracanga, dar acum, gandindu-se mai bine, realizeaza ca ii e frica sa fie asa departe de spital, ca nu e pregatita pentru asta, déci ce sa faca ? I-am raspuns ca singurul meu sfat este sa urmeze ceea ce simte. Sa isi urmeze intuitia, iubirea si inima si sa faca ceea ce simte ca e mai bine pentru ea si copil. Si ca e la fel de frumoasa, de minunata si de buna si daca naste in spital, si daca naste acasa, si daca face cezariana si daca naste in apa, in varf de munte pe o stanca, in pestera sau la Chicago Hope. Ca totul e asa cum trebuie sa fie, in fiecare moment.

Atata. Pupici, cu dragoste.

Pe drum catre Acasa

2011-05-23T14:10:00.002-03:00

Odata ce ai avut, macar pentru si cateva clipe CONSTIENTE, experienta directa a Dumnezeului interior, odata ce ai trait fericirea fara motiv si iubirea neconditionata si ai simtit ce inseamna pace interioara, cu adevarat, si odata ce ti-ai lasat pasii purtati, fie si pentru cativa metri, de acel CEVA si ai fost, pur si simplu, UNA cu Prezenta Divina, cu Fiinta, cu Tot Ceea Ce Este, cu Dumnezeu, fie si pentru cateva momente miraculoase si binecuvantate… nimic, nimic, nimic pe lumea asta nu te mai poate satisface vreodata. Nimic nu te mai poate implini vreodata. Nimic.

…si cu fiecare noua experienta directa a fericirii fara cauza, a lui Dumnezeu dinauntru, Lumea iti apare cu si mai mare claritate ca fiind o iluzie, un joc, o gluma, iar toata zbaterea doar o inflamare a unui eu mic si insignifiant, ce se crede si se vrea mare si fortos. Si care crede ca el, adica eu-l mic si insignifiant, poate sa FACA ceva ca sa simta din nou atingerea divina.

Tot ce mi-am dorit vreodata este Dumnezeu.

Iar viata mea, asa cum e ea acum, se imparte in doua:

Viata atunci cand sunt prezenta, cand sunt in acceptare, cand sunt in abandon in fata a ceea ce este ACUM… si astea sunt momente, clipe, secunde, uneori minute, arareori ore si de cateva ori au fost chiar niste zile intregi, cand totul curge, cand viata ma traieste pe mine si ma poarta si ma pluteste si ma inalta si din inima imi curge suvoi de iubire si fericirea nu are nici un motiv si este totala si daruirea e Cine Sunt si Eu Sunt Iubirea si atunci sunt cu Dumnezeu si vad perfectiunea, o vad, o simt, o sunt, pur si simplu…

…si viata atunci cand sunt in minte, in ego, in ganduri, in proiectie, in lume, in iluzie, in ce a fost, in ce va fi… si astea sunt zile si saptamani si luni si ani intregi… cand totul pare ca sta pe loc si ma trage in jos si mintea vorbeste intr-una si judeca intr-una si lipeste etichete peste etichete si lipsa iubirii doare pana la sange si fiecare gand negativ hraneste tristetea si depresia si oboseala si corpul e incordat ca un arc si intreb unde esti, Doamne, unde esti, te rog, te rog nu ma parasi si atata doar imi e credinta, nici cat un fir de praf si eu-l cel mic se chinuie si se zbate si cauta solutii si raspunsuri si da solutii si raspunsuri si face si drege si bietul vrea sa ajute si nici macar nu realizeaza ca nu are cum, ca solutia nu e la el, la eu-l mic.

Solutia nu e la el, la eu-l mic.

Solutia e la Eu. Si Eu Sunt Constiinta.

Si viata mea se imparte in trei parti:

Partea in care traiesc in lume. Si atunci e deal si vale, e bucurie si tristete, e iubire si lipsa de iubire, e DA si NU, e lumina si intuneric, e o dualitate permanenta intre bine si rau, pana cand incet incet ajung sa ma confund total cu mintea, cu ego-ul, cu eu-l cel mic. Si ma trezesc ca traiesc asa, pe pilot automat, mancand dulciuri, barfind cu fetele, vorbind gura fara mine, facand totul cu viteza si luand decizii de supravietuire, traind asa… pana sentimentul ala al lipsei devine atat de acut, incat e insuportabil si atunci intru in…

…Partea in care imi amintesc ca Eu Sunt, ca sunt faptura din Dumnezeu, Spirit, Lumina, Iubire, dar imi amintesc doar la nivelul mintii, al ego-ului, al eu-lui cel mic, si atunci fac si dreg si dau raspunsuri si aplic tehnici si ma zbat si ma judec si ma chinui sa nu ma mai judec si sa nu mai am o parere despre orice si aud vocea aia din cap care nu tace, strigand la mine nervoasa si iritata « taci, taci odata, la naiba, taci ! judeci intr-una si faci numai tampenii si te mai si crezi mare si tare, taci odata ! »… si cine vorbeste de fapt, cine? Si obosesc ca naiba sa tot caut sa inteleg si sa ma inteleg si e tot degeaba, ca pacea nu-i.

Si apoi… apoi partea in care pur si simplu SUNT. Momente. Clipe. Uneori minute. Arareori ore. Si de cateva ori chiar niste zile intregi. In care toata rezistenta cade. Abandonez lupta din cap. Lacrimile imi curg siroaie pe obraji, in acelasi timp in care zambetul curat si adevarat imi destinde fiecare muschi al fetei, iar umerii mi se lasa in jos, incordarea se topeste, picioarele imi intra in tarana parca pana la glezne, inradacinandu-ma si hranindu-ma cu energia Mamei Pamant, inima se deschide si fiecare inspiratie imi urca pana dincolo de varful capului, umplandu-mi plamanii si toata Fiinta de usor, de iubire, de blandete, de extaz, de simtirea Dumnezeului in mine… Atunci, in momentele astea, chiar SUNT ceea ce sunt. Chiar SUNT graunte de Dumnezeire, nu mai e doar un concept, o idee spirituala intr-o minte indragostita de idei. Atunci ma simt Acasa. Atunci simt ca totul are sens, ca totul merita.

Viata - o lupta in capul meu, de care reusesc sa ma detasez atunci cand devine prea mult. Am stat multa vreme, in ultimul timp, in minte, in ego, confundandu-ma cu ele. A fost nevoie de o infectie la ureche, cu febra si tras pe dreapta, la pat, trei zile, ca sa imi amintesc, ca sa cada rezistenta, ca sa FIU cine sunt. Ca sa abandonez facutul si sa las Fiinta sa preia carma. Ca sa realizez din nou ca Dumnezeu nu m-a parasit nici o secunda si ca nici macar nu are cum. ☺

Tot ce mi-am dorit vreodata este Dumnezeu. « Doamne, Doamne, cum sa ma descurc in lumea asta, cum, Doamne, ca nu stiu si nu gasesc calea, Doamne, cum sa ma descurc ? Cum sa functionez in lume, Doamne, cum ? »

Si in trei zile de infectie la ureche cu febra mi s-a spus ca viata e un dans. Intre dimensiunea celor de aici, celor vazute, auzite, mirosite, pipaite, gustate si dimensiunea celor care doar se simt. Intre Lume si Imparatia Cerurilor. Intre Existenta, aceea de aici, a formei, si Constienta, aceea fara de forma.
Ca strigatul meu constant dupa Acasa, atata vreme cat ma aflu inca aici, in Lume, este doar o lupta fara sens a mintii. Ca A FI prezenta, constienta, in timp ce functionez in Lume, in fiece clipa, asta e dansul si curgerea si simtirea lui Dumnezeu. Tot restul il face Dumnezeu. Treaba mea e doar sa ma las, sa ma predau, sa ma abandonez Lui. Si sa am incredere totala. Si credinta nelimitata.

Acceptare. Fara judecata. Fara atasament. Totul este. Pur si simplu. Si totul trece.

Tot ce mi-am dorit vreodata este Dumnezeu. Si cand ajung din noua casa, in inima mea, Dumnezeu e in prag, cu bratele larg, larg deschise… Doar ca sa inteleg, inca o data, ca Dumnezeu e cu mine oriunde sunt.

Rugaciune - Raspuns

2011-04-29T20:21:00.002-03:00

Fotografia de mai sus e facuta de Pedro Dobrescu, intr-o dimineata de aprilie, aici, in Piracanga. A numit-o Piracanga in the Morning si a pus-o pe facebook.

Ma uit intr-una la ea, asa, oarecum tamp.

Pentru ca fotografia asta surprinde exact simplitatea, perfectiunea si frumusetea absoluta a vietii. Cer, Pamant, Apa. Nimeni in rest. Liniste.

Si eu traiesc in locul asta. Zi de zi, eu traiesc in locul asta prins cu un click de un aparat foto. Si tot e mereu ceva ce nu imi place. Tot e mereu ceva ce ma face sa ma trezesc dimineata cu botul pana la usa si sa imi sara tandara peste zi si sa ma enerveze nu-stiu-ce si sa continui sa caut si sa caut si sa caut si sa caut ceva undeva in alta parte decat in AICI si ACUM si sa ma vad nemultumita si trista si sa dau vina pe ploaie sau pe nisip sau ala sau pe aia sau pe ailalta.

Privind fotografia asta am simtit, intr-o fractiune de secunda, ca PROBLEMA este numai si numai in mine. Numai si numai in capul meu. Pentru ca daca si intr-un loc ca asta – si culmea, in poza nu e NIMENI. NIMENI pe care sa dau vina… - tot gasesc chestii de care sa ma plang, e clar ca sunt cu capul. E clar ca traiesc identificandu-ma inca cu un ego si o minte vesnic suparate pe ceva. Cu un ego si o minte care NU SUNT EU.

Si, pentru cei care ar putea sa inteleaga, gresit, ca ar fi vreo salvare in Piracanga asta si ca aici se vine ca la Mecca, fac o clarificare: oriunde am fi, oriunde am trai, ORIUNDE, problema este numai si numai in noi. Si tot numai in noi si rezolvarea problemei. Si asa cum arata lucrurile in noi, exact asa arata ele si in afara noastra. Noi le cream dinauntru catre in afara. Noi le proiectam. Noi putem sa le facem sa arate si sa fie altfel. NOI. Oriunde am fi, oriunde am trai, ORIUNDE, poate fi pace si fericire si bucurie in viata noastra, daca pacea si fericirea si bucuria sunt atinse inauntrul nostru. Si oriunde am fi, oriunde am trai, ORIUNDE, in absenta pacii si bucuriei si fericirii din noi va fi lipsa de pace, de bucurie si de fericire in tot ceea ce ne inconjoara.

Ce sa zic? In seara asta, dupa ce l-am culcat pe Sashi, am stat asa, in pat langa el, rugandu-ma. Rugandu-ma fierbinte. Cerand ajutor. Ajutor ca sa pot sa imi traiesc fiecare clipa a fiecarei zile in recunostinta si celebrare si bucurie si credinta, in Spiritul care Sunt , in Iubirea care sunt, in Ceea ce Sunt, cu adevarat, in smerenie si lasand de o parte atasamentul asta de mintea cea neobosita… Ajutor ca sa Vad, ca sa Simt, ca sa Aud si sa Traiesc Viata in toata frumusetea, simplitatea si perfectiunea ei, ajutor ca sa fiu mereu in credinta si in incredere, in conectare cu Prezenta Divina, in curgerea atat de minunata a vietii, a miracolelor, a sincronicitatilor, ajutor ca sa FIU toate cele pe care le predic si in care cred cu toata fiinta mea… si apoi am vazut poza asta si parca a fost un raspuns la rugaciunea mea…

Cat de frumos e Totul? Si cat de putin recunoscatori suntem?

Multumesc Doamne, cu recunostinta, pentru raspunsul asta atat de prompt. Cu iubire, ma inclin smerita cu fruntea pana la Pamant…

De mana cu Mihail

2011-04-26T20:13:00.002-03:00

De fiecare data cand merg pe intuneric pe cararile din Piracanga, singura catre casa, cu lanterna luminandu-mi drumul si cu cerul cotropit de stele deasupra capului, cu fel si fel de sunete iesind din tufisuri si cu fosnetele copacilor care parca ma prind de haine, de fiecare data il chem pe Arhanghelul Mihail sa ma tina de mana. Il chem asa cum ai chema un prieten vechi si de treaba, fara cuvinte mestesugite.

«Arhanghele Mihail, te rog vino langa mine si tine-ma de mana. Te rog, nu-mi da drumul la mana. Da, stiu ca nu e nimic de care sa imi fie de fapt frica, dar mie imi e. Esti langa mine, da ? »

Raspunsul pe care il aud nu contine sunete. Este doar o prezenta linistitoare pe care o simt deodata in mine si tot deodata mintea mea inceteaza sa mai fabrice ganduri de frica. E ca si cum Prezenta asta ar fi luat de la mine, din mine, de langa mine, tot ceea ce ma facea o secunda mai inainte sa mi se zbarleasca parul pe maini : propriile mele ganduri de intuneric.

De cand Georgia si Mike au plecat in vacanta de Craciun in Europa si nu s-au mai intors nici pana acum, suntem ultima casa locuita din Piracanga. In spatele nostru – padure si miriste. In dreapta – padure si miriste. In stanga – padure si miriste. In fata – padure.

Iar cand Florian mai ajunge si el tarziu de la oras acasa, sau ma suna sa imi spuna ca ramane la Itacare pentru ca iar a decedat masina, de fiecare data imi spun ca iata, in seara asta o sa stau sub cerul plin de stele si o sa meditez si o sa ma uit la luna si o sa stau intinsa pe spate pe o rogojina, doar ca sa respir, afara, in noapte, pur si simplu.

Ma gasesc insa cuibarindu-ma langa Sasha, la adapostul plasei de tantari din jurul patului, cu calculatorul in brate sau cu lampa de pat aprinsa si cu cartea pe genunchi. Aud iar tot felul de zgomote si mi se pare ca misuna chestii prin casa si ma las sa mor de sete in pat, numai sa nu ma duc pana jos in bucatarie sa imi iau un pahar cu apa.

…si totusi, fara exceptie, cand imi amintesc sa invoc Prezenta si sa il chem pe Arhanghelul Mihail, linistea si curajul cresc in mine si ma umplu si ma umplu si frica de mai inainte e dusa.

Realizez ca intunericul si fortele lui nu sunt decat o fabricatie a propriei noastre minti. Ca in clipa in care reusim sa ii comandam mintii alt fel de ganduri, de exemplu despre campii cu flori si zane fluturand din aripi, hop, dispare si intunericul. Si poate nu intamplator, in ziua in care scriu postarea asta, lectia la care am ajuns cu Cursul in Miracole este « Eu am inventat lumea pe care o vad ». I-ha!

Atata.

In bratele Mamei

2011-04-22T22:21:00.002-03:00

Aseara ma jucam cu Sasha in dormitorul de jos, pe la 6 seara, inainte sa mergem la culcare. Ma jucam cam cu jumatate de chef, asa, ca de fapt abia asteptam sa oboseasca suficient cat sa vrea sa mergem sa dormim, ca dupa aia sa am si eu un pic de timp pentru mine.

Si in timpul jocului cu baloanele i-am spus sa imi dea un pupic. Mi-a raspuns ferm si vazandu-si de joc in continuare « nuuu ». Si mie mi-a trecut asa, ca o sageata prin inima. «La naiba, are 1 an si 5 luni si deja imi spune NU cand vreau sa il pup » m-am gandit si mai ca mi-au dat lacrimile.

Nu stiu de ce, dar chestia asta m-a facut sa imi amintesc brusc de mama. M-a facut sa imi doresc foarte tare sa o strang in brate pe mama si sa o pup tare si sa ii spun ca o iubesc. M-a facut sa imi fie un dor imens de mama mea si sa simt cat imi lipseste, de fapt, mama mea.

M-a facut sa simt cat de tare ma doare distanta dintre noi – nu numai aia fizica, ci mai ales aia pe care o simt ca se instaleaza cu fiecare lunga tacere de pe skype si cu fiecare data cand stiu ca ea nu e de acord cu viata mea de acum, iar eu nu sunt de acord cu rezistenta ei la schimbare si cu tristetea ei dintotdeauna. Cat de tare ma doare fiecare judecata pe care o aud venind de la ea catre mine si pe care o simt plecand de la mine catre ea.

…si cat de mult as vrea uneori sa fiu iar o fetita mica, care se cuibareste in brate la mama si primeste de la mama ei doar iubire, simplu, total, fara urma de critica, judecata si lipsa de acceptare…

Cred ca dupa asta tanjim, de fapt, toata viata. Asta cautam, mereu si mereu. Asta e intoarcerea acasa: iubirea aia infinita si extazul si pacea de atunci cand eram cuibariti in bratele infinit calde si bune si blande ale Mamei noastre Divine, ale lui Dumnezeu Mama-Tata si ne scaldam in Iubirea absoluta.

Si asta ne doare cel mai tare: credinta ca ne-am rupt, ca am fost lasati singuri din bratele astea infinit calde si bune si blande ale Mamei.

Mi-e dor de mama mea. Mi-e dor sa o simt fericita. Mi-e dor sa ma simt inteleasa si acceptata de mama si de tatal meu, acestia de pe Pamant. Si mi-e dor sa ma simt iar inocenta si total increzatoare, ca un copil, in atotputernicia parintilor lui.

Si chiar in timp ce termin de tastat fraza asta simt ca asa ma simt, in relatia mea cu Dumnezeu : inocenta si total increzatoare in atotputernicia si atotprezenta si atotiubirea Mamei noastre Divine, Tatalui nostu Divin, Dumnezeu.

Si chiar in timp ce termin de tastat fraza asta simt cum ma inunda iubirea mea pentru parintii mei si sentimentul ca oricat de suparata as fi pe ei uneori si oricat de deconectata m-as simti de ei uneori, suntem de fapt impreuna si Iubirea dintre noi e mai puternica si mai importanta decat orice diferente in gandire, in perceptie, in a intelege Viata si Universul si Sensul si pe Dumnezeu. Ca Iubirea mea pentru mama si tatal meu de aici, de pe Pamant, si Iubirea lor pentru mine spala si curata si scalda totul in Lumina. Ca imi iubesc parintii si ca le sunt recunoscatoare pentru fiecare secunda, pentru fiecare respiratie, pentru fiecare bucurie si pentru fiecare lacrima. Din toata fiinta mea.

E sambata de dinainte de Paste, iar pentru mine Invierea lui Christos inseamna amintirea, an de an, a Divinitatii care exista in noi si care suntem. A faptului ca oricat de deconectati de Mama-Tatal nostru Divin ne credem la un moment dat, in noi scanteia divina straluceste mereu, se reaprinde mereu si mereu, direct de la Sursa, ne cheama mereu si mereu, chiar si atunci cand credem ca a murit, ne cheama mereu si mereu inapoi Acasa, in bratele infinit calde si bune si blande ale lui Dumnezeu.

Mama, Tata, multumesc si va iubesc tare de tot!

Hristos a Inviat!

Niste chestii din viata mea

2011-04-03T20:53:00.004-03:00

In viata noastra de zi cu zi, se intampla ca Andreea si Razvan au plecat, s-au reintors in Bucuresti, dupa 6 luni de alt-fel-de-viata. Imi e dor de ei, din cand in cand si ii gasesc prezenti in gandurile mele cand suntem pe plaja si ma uit la imensitatea de nisip fara tipenie de om si la albastrul oceanului si stiu cat de mult au iubit si ei imaginea asta si sentimentul asta de nedescris de BINE si putere si curat.

Corina a plecat si ea, dupa 3 luni de Piracanga. Inca ma mai surprind ridicand ochii si privind pe carare, asteptand sa o vad parca pasind agale, cu un zambet pe fata…

Au venit ca sa stea Eugenia si Pedro si micuta Nadia, Dobrestii adica. Le place. Si noua. Iar Sasha si Nadia umplu casele – cand a noastra, cand a lor – de chiote de bucurie cand se intalnesc. Sasha o pupa continuu, dupa care ii scapa o palma in cap, tot din iubire, si pe urma o pupa iar. Ea rade intr-una si chiuie si ii ia lui Sasha jucariile din mana si din gura, ca sa le testeze si ea. Se iubesc astia micii.

Nu stiu cand e dimineata si cand e pranz si pe urma e seara si uite-asa trece ziua, habar nu am cand. Sasha este buricul in jurul caruia imi graviteaza viata. A inceput sa alerge. Vorbeste intr-una – mamica, tatica, Sashica, papica, apica, Anica, pisica si iar si iar de la capat. E fan jucatul in nisip, e fan balacit in orice fel de apa si e fan sa se duca la apa adanca. Greblam amandoi curtea, semanam ananasi, aruncam resturile de mancare in groapa cu bananieri, el mai arunca si mingea, iar eu ma bag dupa ea. Ne leganam in hamac si umflam (eu) si spargem (el) baloane toata ziua. Ne tavalim pe jos toti 3 si el face dii, cai ! cand cu mine, cand cu tat-su si ne pupa si se lipeste de noi si ne striga non-stop. Mai nou vine pe jos acasa de la plaja (vreo 350 de m) si ajungem cam in jumatate de ora. Ne oprim sa pupe copacii, sa manance goiaba de pe jos, eventual sa faca caca daca il trece, sa isi puna nisip in cap, sa se joace cu Zen Chai (prietenul lui englez, care are aproape 5 ani), pe langa casa caruia trecem in drum spre casa noastra, sa imi arate ca zboara pasarile sus pe cer si sa miroasa floricele, pe care le mai si rupe uneori, fie ca sa le miroasa, fie ca sa le mestece si apoi sa le scuipe cu o strambatura.

Asta e universul lui acum: mamica si tatica. Tot restul sunt niste amanunte atragatoare – jucarii, copii, oameni, apa, plaja, soparle, pisica, copacei, leagan – amanunte frumoase cu care isi umple timpul. Viata lui e alcatuita insa din mami, tati si el insusi, toti 3 impreuna, peste tot.

Ne trezim dimineata (am evoluat, de la 5 jumate la 6 – 6 jumate) cu el strigandu-ne si dandu-ne cate un pup fiecaruia. Doarme cu noi in pat, se trezeste inca de 3 miliarde de ori noaptea ca sa mama-apa-apa, ne luam fiecare portia de palme peste ochi si picioare in coaste de la sucitul si invartitul lui intre noi si nici ca ne trebuie altceva (OK, OK, poate niste nopti dormite cap-coada, recunosc !) cand ii vedem moaca aia cu gura pana la urechi, cu parul mare ciufulit si cu ochii aia albastri si fericiti privindu-ne in timp ce repeta, din nou si din nou, mamica – tatica – Sashica.

Jur ca nu stiu cand se duc zilele si nici ce mare lucru fac pe parcursul unei zile. Stiu doar ca seara, stand cu picioarele pe masa in fotoliul de rachita, dupa ce l-am culcat pe Sasha (asta in cazul in care nu adorm si eu cu el lemn de la ora 7 seara), daca e sa ma uit inapoi de la inceputul zilei si pana acum si sa ma intreb cum mi-a fost ziua si cum ma simt… stiu doar ca as raspunde asa: ca ziua mi-a fost simpla, ca am ras in ea, ca m-am bucurat de oamenii cu care am impartit-o, ca m-am bucurat de locul in care traiesc si ca ma simt in pace, in recunostinta si in iubire pentru viata mea toata.

Si ma mai simt si libera, nu stiu de ce azi in mod special, dar asa ma simt. Libera. Poate faptul ca jumatatea aia de ora in care am mers super incet de la ocean si pana acasa, cu copilaria fericita, si l-am lasat sa se miste in ritmul lui, in totalitate, fara sa il grabesc, fara sa ii spun « hai Sasha, hai acasa mami », faptul ca l-am asteptat si am mers si eu in ritmul lui si in joaca lui… si m-am simtit asa de fericita facand asta… poate asta ma face sa simt ca lumea toata e a mea si nu exista nimic si nimeni exterior mie care sa imi ceara sa traiesc altfel decat asa cum simt eu acum… Sa traiesc la pas, cum ar veni…

Libertatea este categoric o stare interioara.
La fel si fericirea, o stare interioara, un mod de a percepe lumea si pe noi insine.
Iar iubirea… iubirea nu e o emotie. Iubirea e un mod de a fi.

…si cat de simplu invat eu despre toata astea, din nou si din nou, de la un copil de 1 an si 4 luni…

EU de vorba cu eu: Simte. Nu te preface.

2011-03-26T21:39:00.002-03:00

Cat timp a trecut?

Aproape 2 ani si jumatate.

De cand am iesit din sistem. Noiembrie 2008, atunci i-am pus cruce.

2 ani si jumatate, din care aproape 2 ani petrecuti aici, pe mal de garla uriasa de ii zice lumea Ocean, cu nimic de facut toata ziua decat de relaxat, nene, la umbra palmierului.

2 ani si jumatate.

Si abia de o saptamana reusesc si eu sa ma relaxez, asa, cat de cat. Dar cand se intampla, e cu adevarat relaxare.

In ce sens abia acum reusesc? Pai in sensul ca in tot timpul asta nu mi-am dat voie nici un pic sa ma bucur cu adevarat de viata ca o vacanta. Nu. In fiecare clipa, in fiecare zi, eu trebuia sa simt ca ma fac utila, ca apartin cuiva si unui ceva, ca trebuie sa produc si eu ceva in lumea asta, ca nu e in regula deloc sa nu mai muncesc, ca trebuie macar sa imi fabric un nou vis, o noua indeletnicire, de pe urma careia sa las ceva in urma mea, ceva, cumva, sa fac ceva, la naiba!

OK, nu mai sunt doamna PR-ista. deci io ce sunt acuma? Pai uite, acuma sunt doamna gravida. Pai si in calitate de doamna gravida pot sa fiu si doamna gradinareasa, precum si doamna bucatareasa, doamna scriitoare si, de ce nu, si doamna Mama a Ranitilor si Salvatoare a Omenirii mai ales, in acelasi timp cu Doamna-Care-Le-Stie-Pe-Toate-Si-Da-Sfaturi si, ca o incununare, Doamna Lucrator Spiritual care mai-mai ca a atins Iluminarea, dar nu va dati voi seama de asta inca!

Pe urma am terminat cu gravididatea si gradinaritul, asa ca am devenit Doamna Mama Perfecta si am pastrat cu muschii umflati si restul rolurilor. Mama, si cata treaba mai aveam!

Pai cum sa nu fiu obosita in calitate de Doamna Mama Perfecta, daca aveam si de salvat omenirea in timp ce alaptam copilul si aveam si de spus altora cum sa isi traiasca viata, ha? Cum? Pai credeti ca e usor sa te trezesti de 3-4 ori noaptea ca sa alaptezi si pe urma, dis de dimineata, sa o iei de la capat cu sfaturile? Pai va zic eu: NU E!

Da, pana si autoironia e tot o minciunica.

Adevarul – adevarat este ca am obosit teribil. Am obosit teribil sa traiesc in capul meu, urmand ca un catel ceea ce imi spune mintea mea si crezand ca e si adevarat tot ce are ea de zis. Am obosit teribil sa incerc sa fiu altceva decat sunt. Am obosit teribil sa ma tot judec, sa ma tot pun la colt, sa imi tot spun ca nu sunt destul de buna ca sa ma iubeasca si sa ma accepte Dumnezeu in totalitate, am obosit.

Si cam de cand nu am mai scris in mod sustinut pe blog am inceput sa renunt la roluri.

Au inceput sa cada unul cate unul, pe masura ce imi recunosteam eu mie ca e ok, asa, totul, ca totul e ok si misto asa cum e, ca Dumnezeu chiar ne iubeste pe toti asa cum suntem si pe mine de asemenea si ca oricum nu am cum sa schimb eu pe nimeni si ca fiecare evolueaza oricum urmand propriul lui drum si ca nu e un drum mai bun ca altul, sunt toate doar experiente subiective din care invatam si crestem de pe un nivel al constiintei pe altul si ca tot ce pot face cu adevarat, de fapt, este sa las iubirea sa curga prin mine, sa ma iubesc si sa am rabdare cu mine, sa accept ca de fapt habar nu am de nimic si ca cu cat cred ca stiu mai multe cu atat nu stiu de fapt nimic, sa accept ca multele multele cunoasteri pe care le am in cap nu servesc decat la a-mi umfla egoul spiritual si nu ma apropie nici macar un cu centimetru mai mult de a-l simti pe Dumnezeu in mine si in Tot Ceea Ce Este.

Am inceput sa imi dau voie sa fiu in vacanta.

Sa imi dau voie sa ma bucur cu adevarat de timpul in care stau cu Sasha si nu fac nimic altceva, decat stau cu Sasha.

Sa imi dau voie sa simt. Si chestia asta se face in inima. Nu in cap. In inima. Acolo se simte si durerea. Si bucuria. In inima, nu in cap.

Sa imi dau voie sa ma manii si sa zic Nu, Nu imi place chestia asta, chestia asta nu imi aduce bucurie si nu mai vreau sa o continui. Sa imi dau voie sa simt mania asta.

Sa imi dau voie sa simt cat de rau ma doare judecata mea si a celorlalti fara sa ma mai duc sa ma culc, ca sa fug de durere. Nu. Judec. Inca judec. Si stiti cum ma doare chestia asta? Mama mama! De parca imi sangereaza sufletul! Si imi dau voie sa simt cum picura sangele si asa se produce in mine o transformare care vine natural a judecatii in intelegere. In compasiune. Ca ajung de la a judeca un om la sentimentul ca as vrea sa il iau in brate, asa, fara nimic altceva, doar ca sa ii fiu alaturi, pentru ca inteleg perfect prin ce trece si ce simte acolo, in inautrul lui cel mai dinauntru. Fara sa mai dau sfaturi. Fara sa mai incerc sa repar eu buba. Fara sa mai resping omul si buba.

Si uneori lacrimi curg siroaie. Si pe urma vine un oftat mare, asa, din adancul rarunchilor. si pe urma e pace. Pace mare, adanca, si tacere si nu mai exista cuvinte, deloc, exista doar pace si tacere si o iubire imensa si o bucurie imensa si atata.

Feel it. Don’t fake it. Asta am inteles de cand tot tac.

Si am mai inteles… dar nu inteles… am experimentat ca mintea nu ma poate duce la Dumnezeu. Cu mintea ma invart doar in cerc. O galagie continua si iar ma intorc de unde am plecat, cu mintea.

Abandonul ma duce la Dumnezeu. Abandonul propriei mele credinte ca eu sunt cea care face lucrurile sa se intample. Ca eu sunt aia. Ca mintea mea poate face mai mult decat sa ma treaca strada. Abandonul increderii in mintea mea. Abandonul in bratele lui Dumnezeu. Smerenia. Devotiunea. Iubirea.

Exista numai Dumnezeu.
Tot restul e o joaca.
Dumnezeu face totul.
Tot ce am eu de facut este sa imi dau mintea la o parte din drum.
Tot ce am eu de facut este sa ii dau voie lui Dumnezeu sa faca totul.
Ceea ce e o afirmatie haioasa rau, pentru ca Dumnezeu oricum face totul. Doar ca eu credeam ca eu fac, nu El. Doar ca eu credeam ca eu fac, nu EU.
Cand ma prind ca de fapt Dumnezeu face oricum totul, iar EU sunt constienta de asta… ei bine… e BINE. Si e fericire si pace si chiar imi dau voie sa fiu in vacanta.

Asa ca va pup. Si ma simt bine tare ca, in sfarsit, chiar SIMT. Nu doar ma prefac.

Lucruri ce imi par firesti

2011-01-30T20:25:00.003-03:00

Am pierdut in ultimele cateva luni notiunea faptului ca lumea in care traiesc eu aici este tare diferita de lumea in care traiam inainte. Andreea si Razvan sunt cei care imi amintesc, din cand in cand, ca pentru cineva care nu simte pe viu experienta traiului intr-un loc fara asfalt, televizor, magazine, masini, aparate de uz casnic, Mall, serviciu, trafic si concerte in Piata Mare a orasului, scrierile in care vorbesc, extaziindu-ma, despre Dumnezeu, Suflete, Iertare si Iubire pot parea multora cel putin sectare.

Iar eu, ca sa v-o spun pe aia dreapta, imi vad inainte de ale mele, cautand sa imi purific corpul, mintea, vorbele, emotiile, ca sa imi daruiesc lui Dumnezeu toata fiinta, asa cum de la bun inceput am venit Aici ca sa facem. Nu imi iese mereu. Dau cu bata in balta in fiecare zi. Si ma scutur de stropi si o iau de la capat, sau continui de unde am ramas cu munca cu mine insami. In sfarsit.

Ideea e ca acum imi pare firesc sa stam uneori in jurul focului, aici, la noi in curte, si sa il ascultam pe evreul Eyal cantand la chitara, si in hibru, un cantec despre Arhangheli. In care, la un moment dat, isi fac loc si multumiri adresate Fecioarei Maria si lui Iisus. Asa cum imi pare firesc sa stau de vorba cu Olivia, de cate ori ne intalnim, despre Ingeri si Spirit si spiritul copilului pe care il poarta in burtica.

Firesc mi se pare sa aud in cantecele braziliene pe care le avem in aparatul cantacios cuvinte care aduc recunostinta lui Iemanja, zeita Oceanului, si lui Ochun (daca asa s-o scrie), zeita apelor dulci.

Tot la ordinea zilei imi este sa fiu intr-un loc unde dupa 10 zile de curs de Aura Reading urmeaza o luna de Moksha Yoga, cu aproape 60 de canadieni si o romanca (ce traieste de ani buni in Canada/Statele Unite), si apoi vine un curs de dans sacru din toate culturile lumii. Nu, eu nu particip si la astea, as participa, dar nu pot ca am copil mic. Va zic doar ca se intampla aici firesc chestii din astea.

Firesc imi e sa il vad pe Sasha in rau inconjurat de cele 4 fetite care sunt cu 4 luni mai mari ca el, toti 5 in pielicicile goale, iar Taina descoperind ca Sasha are ceva ce ei ii lipseste si punand mana sa vada ce e chestia aia care atarna?

Si absolut normal este sa citesc un mail despre datele urmatoarelor Viver de Luz (A trai cu lumina) din Piracanga – adica retreat-ul ala de 21 de zile fara mancare, la care se poate inscrie orisicine.

Mai imi e firesc si natural sa primesc intr-o zi pe la 11 vizita Juliei si a bebelusului ei Noah, in timp ce gateam. Si sa o invit sa manance cu noi si sa stam de vorba in timp ce copiii se joaca si se impung, intrerupandu-ne din 30 in 30 de secunde, ca sa nu isi scoata ochii.

Si tot firesc imi e sa merg sa lucrez 4 ore pe zi, timp de o luna, la receptie, ca sa imi platesc cursul de Aura Reading. Am fi putut sa il platim cu bani, dar am vrut foarte mult sa simt ca dau si eu ceva inapoi Piracangai. Ca dau si eu o mana de ajutor la toate cele cate se intampla aici.

Ce mai e firesc? Sa sape Florian o groapa mare in care sa aruncam gunoiul organic si sa plantam bananieri de jur imprejur, ca sa filtreze apa, in timp de gunoiul devine, incet si sigur, pamant. Si sa fac o gradinuta mica de legume in jurul bananierilor, proiect la care ma apuc sa lucrez acuma.

Si nu e nimic nenatural sa il aud pe Esteban, doctorul pediatru din Argentina, vorbindu-mi despre nutritia mea si a lui Sasha, care ar trebui sa contina cat mai putina faina si zahar si multa fasole si linte si naut. Si imediat dupa aceea sa ma intrebe daca practic reiki si sa imi recomande sa ii fac reiki lui Sasha cat mai des si mai ales cand e bolnavior. Si sa ne explice inca o data ca medicamentul de febra se da numai daca febra depaseste 40 de grade, in rest sa nu ii dam nimic, ca febra e buna si il ajuta sa devina mai puternic. Mie mi se pare absolut natural sa aud asta de la un medic.

Si tot firesc este sa ma tratez cand am eu febra doar cu fructe si apa cu lamaie si cu masaj energetic de la Corina, si cu reiki si rugaciune catre Arhanghelul Mihail si Fecioara Maria si Arhanghelui Rafael al vindecarii.

Tram intr-o secta? Va asigur ca nu.

Se intampla ceva cu mine? Va asigur ca da.

Cresc. Ma deschid tot mai mult catre tot ce are Dumnezeu sa imi ofere. Cred, din nou, cred. Am incredere. Aleg sa traiesc auzind vocea lui Dumnezeu. Si simt ca, incet incet, nu mai sunt un copil.

Cu dragoste,
Laura

Micul Suflet si Soarele

2011-01-27T22:13:00.003-03:00

Micul Suflet
dupa Neale Donald Walsch - The Little Soul and The Sun
(Multumiri Editurii For You – www.editura-foryou.ro si Anei Nicolai pentru traducere)

Odata ca niciodata, a existat un Suflet Mic, care i-a declarat lui Dumnezeu:
- Stiu cine sunt!
Si Dumnezeu a raspuns:
- Ce-mi spui e minunat! Si cine esti tu?
Micul suflet a strigat :
- Eu sunt Lumina!
Dumnezeu a zambit cu drag:
- Ai dreptate! Esti, intr-adevar, Lumina.
Micul Suflet era extrem de fericit; Tocmai deslusise misterul pe care intreg Regatul dorea sa-l descopere.
- Uau !, spunea Micul Suflet, asta e grozav!

Dar curand, doar a sti nu i-a mai fost suficient. Micul Suflet a inceput sa-si doreasca sa fie ceea ce tocmai descoperise ca este. Si astfel, Micul Suflet a mers din nou la Dumnezeu (ceea ce nu e deloc o idee rea pentru sufletelele care-si doresc sa fie Ceea ce Sunt cu Adevarat) si i-a spus :
- Acum, ca stiu ce sunt, pot sa si fiu ceea ce sunt ?
- Adica vrei sa FII Ceea ce ESTI cu Adevarat?, il intreba Dumnezeu.
- Pai, raspunse el, una este sa stiu ce sunt, si cu totul alta e sa fiu ceea ce sunt. Vreau sa simt cum e sa fiu Lumina.
- Dar tu chiar Esti Lumina!, ii raspunse Dumnezeu cu un zambet larg.
- Intr-adevar! Dar eu chiar vreau sa simt cum e sa fii lumina, se tot plangea Micul Suflet.
- Asa deci ?, raspunse Dumnezeu razand in barba-i, ar fi trebuit sa-mi dau seama de asta mai devreme, mereu ai fost un spirit aventuros.
Atunci privirea lui Dumnezeu se schimba :
- Ar fi totusi un lucru.
- Ce? intreba Sufletelul.
- Pai, nu exista decat Lumina. Vezi tu, am creat doar ceea ce esti tu si, astfel, nu exista nici o modalitate prin care tu sa traiesti experienta a Ceea ce Esti, atata vreme cat nu exista opusul a ceea ce esti.
- Adica ?, intraba confuz, Micul Suflet.
- Hai sa ne gandim in felul urmator, ii spuse Dumnezeu: tu esti ca o lumanare in Soare. Esti acolo impreuna cu alte milioane, miliarde de lumanari, pentru a crea Soarele. Si Soarele nu ar fi el insusi fara de tine; el nu ar fi Soarele, fara una din lumanarile sale. Si fara tine, el nu ar mai fi Soarele, pentru ca nu ar mai straluci la fel de puternic. Deci, cum ai putea sa te cunosti pe tine insuti ca fiind Lumina, cand tu esti in Lumina?
- Pai, ii raspunse Sufletelul, tu esti Dumnezeul, gandeste-te la o solutie.
Dumnezeu zambi din nou si-i spuse :
- Am gasit deja solutia. Pentru ca nu te poti vedea ca fiind Lumina, atata vreme cat tu esti in Lumina, atunci te vom inconjura cu intuneric.
- Ce este intunericul ?, intreba Micul Suflet.
- Este ceea ce tu nu esti.
- Imi va fi frica de intuneric ?, intreba Micul Suflet.
- Doar daca alegi tu sa-ti fie frica. Nu are, de fapt, de ce sa-ti fie teama, decat daca tu decizi asta. Vezi tu, noi ne jucam; doar ne prefacem ca e intuneric .
- Aaa ! exclama Micul Suflet, deja m-am linistit.
Apoi Dumnezeu ii explica faptul ca pentru a putea trai o experienta anume, va trebui sa apara exact opusul starii respective :
- Si asta este un mare dar, pentru ca fara el, nu ai putea afla cum sunt toate de fapt. Nu ai putea sa cunosti Caldura, fara ajutorul Frigului, Sus fara Jos, Rapid fara Incet, Stanga fara Dreapta, Aici fara Acolo, Acum fara Atunci. Si astfel, incheie Dumnezeu, sa nu ridici pumnul ori vocea impotriva intunericului, nici sa nu-l blestemi. In schimb, fii Lumina in Intuneric si nu te intrista din cauza lui. Atunci vei sti Cine Esti cu Adevarat si toti ceilalti vor sti asta. Lasa-ti Lumina sa straluceasca, pentru ca si ceilalti sa afle cat esti de special.
- Vrei sa spui ca e in regula sa-i las pe cei din jurul meu sa vada cat de special sunt?, intreba Micul Suflet.
- Bine-nteles! raspunse Dumnezeu razand; este perfect in regula! Dar aminteste-ti ca "special" nu inseamna "mai bun". Totii sunt speciali, fiecare in felul sau. Desi multi dintre ei au uitat lucrul acesta. Isi vor da seama ca este in ordine sa se considere si ei speciali la randul lor, doar atunci cand tu vei reusi sa accepti ca tu esti special.
- Minunat !, radea Micul Suflet sarind in sus de bucurie, pot sa fiu oricat de special imi doresc!
- Si poti sa incepi lucrul acesta, chiar acum! ,ii mai spuse Dumnezeu, care dansa de bucurie, impreuna cu Micul Suflet. Apoi, il intreba :
- In ce mod iti doresti tu sa fii special ?
- Nu inteleg. raspunse Micul Suflet.
- Pai, a fi Lumina inseamna a fi special, si a fi special are multe aspecte. Este special sa fii bun. Este special sa fii bland. Este special sa fii creativ. Este special sa fii rabdator. Poti sa-mi spui in ce fel ai mai putea sa fii special?
Micul Suflet a ramas tacut pentru un moment :
- Ma pot gandi la multe feluri de a fi special!, exclama Micul Suflet. Este special sa fii de ajutor. Este special sa fii darnic. Este special sa fii prietenos. Este special sa fii bun fata de altii.
- Intr-adevar, ii raspunse Dumnezeu, iar tu poti sa fii toate acestea, sau orice parte iti doresti, oricand! Asta inseamna sa fii Lumina.
- Stiu! Stiu! Stiu ce vreau sa fiu! striga Micul Suflet cu mult entuziasm, vreau sa fiu special, fiind iertator. E ceva special sa ierti?
- O, da! e foarte special.
- Ce bine! Asta vreau sa fiu! Vreau sa fiu iertator! Vreau sa traiesc experienta a ce inseamna sa fii iertator.
- Bun, spuse Dumnezeu, dar inainte ar trebui sa stii ceva.
Micul Suflet devenea putin nerabdator. Parea ca mereu apar unele complicatii.
- Ce anume ar trebui sa stiu ?, ofta Micul Suflet.
- Nu ai pe cine sa ierti.
- Nimeni? Micul Suflet abia putea crede asta.
- Nimeni! raspunse Dumnezeu. Tot ce am creat este perfect. Nu exista nici macar un suflet in toata creatia care sa fie mai putin decat perfect. Uita-te in jurul tau!
Abia atunci observa Micul Suflet marea multime ce se adunase in jur. O multime de suflete venisera din toata imparatia, pentru ca se raspandise vorba cum ca Micul Suflet purta aceasta conversatie cu Dumnezeu si cu totii erau curiosi sa o auda. Privind in jurul lui, Micul Suflet a trebuit sa-i dea dreptate: nu exista nimeni mai putin minunat, mai putin magnific, mai putin perfect decat el insusi. Atat de minunata si stralucitoare era multimea din jur, incat Micul Suflet abia o putea privi.
- Atunci pe cine ai putea ierta ?, intreba Dumnezeu.
- Of! Nu va mai fi deloc distractiv, se imbufna Micul Suflet. Imi doream sa traiesc experienta iertarii. Doream sa aflu cat e de special sa fii iertator.
Si astfel Micul Suflet tocmai aflase cum e sa fii trist.

Dar chiar atunci, un Suflet Prietenos iesi din multime si se apropie.
- Nu te intrista Suflet Micut, ii spuse Sufletul cel Prietenos, te voi ajuta eu.
- Da ?!?, se lumina Micul Suflet, dar cum?
- Iti voi aduce pe cineva pe care sa ierti.
- Poti face tu acest lucru ?
- Cu siguranta! ciripi Sufletul cel Prietenos, pot sa apar in viata ta urmatoare si sa ma comport in asa fel, incat tu sa ai pe cine ierta.
- Dar de ce? De ce ai face lucrul acesta?, intreba Micul Suflet. Tu, care esti o fiinta atat de perfecta! Tu, care vibrezi atat de putermic, incat abia te pot privi. Ce te-ar putea face sa vrei sa-ti incetinesti vibratia atat de mult, incat Lumina pe care o radiezi acum sa se transforme intr-un Intuneric dens ? Ce te-ar putea face, pe tine - care esti atat de usor, incat dansezi deaspura stelelor si te misti prin imparatie cu viteza gandului - sa apari in viata mea si sa comiti astfel de lucruri ?

Micul Suflet fu suprins de raspuns.
- Nu fi atat de mirat, spuse Sufletul cel Prietenos, si tu ai facut acelasi lucru pentru mine. Nu-ti amintesti? Ohooo, am dansat de multe ori impreuna, noi doi. Am dansat impreuna de-a lungul veacurilor. Ne-am jucat impreuna de multe ori si in multe locuri. Tu doar nu-ti amintesti. Am fost amandoi un Tot.
Impreuna am fost Sus-ul si Jos-ul, Stanga si Dreapta, Aici si Acolo, Acum si Atunci. Am fost Femeia si Barbatul, Bunul si Raul, am fost amandoi si Victima si Agresorul. Astfel ne-am intalnit de nenumarate ori, noi doi, fiecare aducandu-i celuilalt exact ceea ce avea nevoie pentru a putea trai experienta a Ceea ce Suntem cu Adevarat.

Sufletul cel Prietenos explica mai departe : Voi veni in viata ta urmatoare si voi fi «cel rau» de data asta. Iti voi face niste lucruri groaznice, si abia atunci tu vei putea trai experienta a ceea ce inseamna sa fii Cel care Iarta.
- Dar ce anume imi vei face de va fi atat de inspaimantator?, intreba Micul Suflet, putin speriat.
- Pai, ne vom gandi noi impreuna la ceva, raspunse Sufletul cel Prietenos, facandu-i un semn cu ochiul.
Sufletul cel Prietenos devenise deodata serios si spuse cu o voce slaba :
- Ai avut dreptate inainte, sa stii.
- La ce te referi ?
- Va trebui sa-mi incetinesc vibratiile si sa devin violent, pentru a putea face toate aceste lucruri nu prea placute. Va trebui sa ma prefac ca sunt cineva foarte diferit de ceea ce sunt de fapt. As avea o favoare sa-ti cer.
- Cere-mi orice!, striga Micul Suflet, incepand sa danseze si sa cante: Voi putea fi Iertator! Voi putea fi Iertator!

Atunci Micul Suflet observa ca Sufletul cel Prietenos ramase foarte tacut.
- Ce anume doresti sa-mi ceri? Ce as putea sa fac pentru tine? Esti un inger ca faci toate acestea pentru mine.
- Bine-nteles ca Sufletul cel Prietenos este un inger, interveni Dumnezeu. Toti sunt ingeri. Aminteste-ti asta mereu: Eu va trimit numai ingeri.
Si atunci Micul Suflet nu-si dorui nimic mai mult decat sa indeplineasca dorinta prietenului sau:
- Ce pot sa fac pentru tine ?
Sufletul cel Prietenos raspunse:
- Atunci cand te voi lovi si te voi izbi. in momentele in care iti voi face cele mai groaznice lucruri pe care ai putea sa ti le imaginezi, in chiar acel moment, aminteste-ti te rog Cine Sunt cu Adevarat.
- Oooo, imi voi aminti!, plangea Micul Suflet, iti promit! Mi te voi aminti exact asa cum esti acum, aici.
- Bine, raspunse Prietenul sau, pentru ca, vezi tu, eu ma voi preface atat de bine, incat voi uita si eu la randul meu. Si daca nu iti vei aminti tu cine Sunt cu Adevarat, s-ar putea sa nu mai fiu in stare sa-mi reamintesc pentru o perioada lunga de timp. Si daca uit Cine Sunt, s-ar putea ca si tu sa uiti Cine Esti. Si astfel vom fi amandoi pierduti. Va fi nevoie ca un alt suflet sa vina si sa ne aminteasca amandurora Cine Suntem.
- Nu, nu vom uita, ii promise Micul Suflet, iti voi reaminti eu. Si iti voi multumi ca mi-ai adus acest dar - sansa de a trai experienta a Cine Sunt cu Adevarat.

Si astfel, cei doi cazusera de acord. Micul Suflet isi incepuse noua viata, emotionat sa fie Lumina, ceea ce era foarte special si entuziasmat sa faca parte din acel ceva foarte special, numit Iertare.
Micul Suflet astepta cu nerabdare sa fie in stare sa traiasca experienta Iertarii si sa-i multumeasca oricarui suflet care facea ca acest lucru sa fie posibil. Si, ori de cate ori un nou suflet aparea in preajma lui - chiar daca acel nou suflet ii aducea bucurie ori tristete - dar mai ales daca ii aducea tristete - Micul Suflet isi amintea ce-i spusese Dumnezeu:
- Adu-ti aminte: eu va trimit numai ingeri.

Traducere de Ana Nicolai, Practician de Vindecare Reconectiva si Reconectare

o floare si doi gradinari partea a doua

2011-01-22T19:02:00.008-03:00

in care sasha se culca in sfarsit, dar de-abia seara, rupt de oboseala. si noi la fel.

orice mama stie ca atunci cand micutului ii e somn, dar nu doarme, e super matzait. al nostru se matzaie si el, in felul lui. in primul rand ca ne ia pe toti la rand la plimbari. nu stim cum sa-I mai sarim in cale, care sa fie cu mana pregatita, sa o apuce el si sa calatoreasca. calatoreste ca o rata, top, top, spre usa din spate, traverseaza bucataria si surpriza, gaseste, exact asa cum se si astepta, dupa usa, matura! prietena lui, dusmanca noastra. o ia si-o taraste dupa el, fericit, ‘maturand’ toata podeaua si invartind-o intr-un mod destul de periculos. noroc ca de una dintre manutele lui atarna unul dintre noi, care il fereste. astazi a invatat in sfarsit sa mature! tatal lui, nea florica, i-a daruit o maturica pe masura lui, si micutul si-a maturat cu aceasta ocazie toate firmiturile de sub scaunelul in care mancase. evident ca toti oamenii mari prezenti la aceasta demonstratie au lesinat de trei ori de emotie si admiratie. cine a mai pomenit asa ceva?!

a venit in sfarsit ora tre jumate. pentru noi, astia mari si obositi, asta reprezinta scaparea. inseamna ca mergem la rau (si ocean), ne spalam de toate cele adunate peste zi, ne racorim si ne piere toata oboseala. pentru mine, in mod special, inseamna ca pot sa ma bag la fund si sa inot ca un delfin netalentat, chestie pe care am invatat-o de curand si de care ma bucur nespus.

plus ca la rau micutul bionic nu ne mai baga in seama chiar asa de tare. are treaba cu nisipul pe care si-l arunca in cap, chiraind; cu crabii pe care ii alearga, strigand dupa ei; cu galetusa pe care o umple cu apa din rau si o aduce goala inapoi, ca de, de bucurie ca o umple, o agita si o varsa… si cu multe alte diverse lucruri, cum ar fi maina, taina si alte gagici de-ale lui, de-aceeasi varsta si cu aceleasi preocupari in viata.

deci: ‘MERGEM LA RAU SA FACEM BAITA, MERGEM LA RAU SA NE SPALAM PE CODITA’ (asta e cantecelul familiei, care se canta inevitabil pe cararea care duce spre ocean). la rau facem toate lucrurile pomenite anterior. plus, bonus, la rau vine si faimoasa: MAMAAAA, scapata 10 minute de la curs, si ne punem pe inotat, dimpreuna cu dansa. sasha ‘inoata’ de la una la alta, evident tinut de subtiori, cand de mine cand de ea. e in culmea fericirii, ca tare-i place sa inoate. impinge cu foc din picioare si din manute mai uita sa dea. ii mai zic eu din cand in cand: mainile, sasha, mainile! si incepe sa le miste, fara un scop precis. cel mai mult ii place, dupa cum ziceam si ieri, sa isi bage fata in rau cand inoata, sa ia o gura de apa si sa o scuipe razand de parca a facut o mare smecherie.

dupa ce ne-am facut toti de cap, am inotat si in ocean si am adunat destul nisip in costumele de baie cat sa infundam scurgerea de la dus, ne pornim catre casa. nu de alta, dar soarele s-a dus dupa cototieri si se facu cam racorica. micutul bionic nu mai zice nici pas, sta infasurat in prosopul lui, la caldurica. daca ar fi pisica, acum ar fi momentul sa inceapa sa toarca.

acasa incep pregatirile de culcarica finala, aia de seara, de care nu se mai teme nimeni, pentru ca de data asta chiar adoarme si chiar nu se mai trezeste pana dimineata (decat sa mai bea laptic, evident). asta inseamna ca trebuie sa i se faca baita, sa fie imbracat in pijamalute si sa i se mai dea o tura de PAA-PAAA! micutul mananca cat zece. in timp ce mananca (a cata oara azi?!!?!) este intrebat de tatal lui, faimosul florian: sasha, unde se duce mancarea? el sta putin, proceseaza si exteriorizeaza: B-TI-CAAA! adica in burtica. bine ca n-a zis in pampers! si bine ca am deschis discutia despre burtica, floriane, ca acum nu ne mai lasa pe niciunul pana nu ii aratam toti burtile si nu il lasam sa ni le bata cu palmele, intr-o chicoteala maxima. cateodata il apuca din senin, se opreste din ce face si iti zice in fata: B-TI-CAAA! hop, trebuie sa ridici tricoul (mai greu e cand ai rochie…) si sa i-o arati, ca altfel… dupa care ti-o arata si el pe-a lui si da-I distractie, asa, vreo 10 minute.

acum e liniste. ne-am burticit putin si acum ne luam la revedere. el pleaca la culcare cu tatal lui. ne zice:PAAA! PAAA! si dus e. de sus, din dormitor, se mai aude un: ADAAA! dupa care liniste. apoi pasii ca niste tunete ai lui florica. e semn ca l-a pus pe bionicul mic si adormit in patutul lui si coboara sa stam si noi ca oamenii mari la o bere, pe veranda.

cam atat despre zille astea cu sasha. probabil ca mai era ceva de spus, dar n-au intrat zilele in sac.

pana la urmatoarea postare,

va pup

Cu lumina aprinsa

2011-01-18T19:07:00.003-03:00

In primul rand, totul e binecuvantat. Totul in vibratia energetica a Iubirii este in lumina, este bucurie, dans, celebrare a vietii, este imbratisare si simtire si inima deschisa si impartasire si zambet larg si nu iti e nici foame si nici somn si STII fara urma de indoiala ca Dumnezeu exista. Nu ca as fi avut vreo indoiala. Doar ca in vibratia energetica a Iubirii traiesti asta pe viu, asa...

M-am intors la copilul meu si la barbatul meu dupa 10 zile de retragere si scufundare intr-o abundenta de hrana pentru Spirit. Am facut un curs despre citirea aurei umane si m-am simtit ca intr-o lunga vacanta, in care mi-am scaldat trupul, sufletul si mintea in iubire. Doar imensul dor de Sasha - pe care il vedeam dimineata, la pranz si seara si noaptea, in trezirile pentru alaptat - ma tragea de maneca si ma scotea din cand in cand din cercul asta de 18 oameni in care am trait dedicata cunoasterii Sufletului meu.

Nu o sa va povestesc ce am facut la curs si ce si cum. Ar fi prea multe de scris is oricum nu e locul potrivit aici.

O sa va spun doar ca, atunci cand reusim sa vedem Lumea, Viata, pe noi insine, pe vecina din dreapta si pe colegul de vis-a-vis, copacul care ne creste langa casa si pisica care ne toarce in brate prin ochii Spiritului... ei bine, fericirea si iubirea care ne inunda si care devenim, pacea si bucuria si simplitatea cu care ne simtim respirand Viata, recunostinta si smerenia cu care ne aplecam capetele ca sa multumim... Tot ce e mai frumos si mai pur in noi infloreste si simtim, fara nici un "dar" sau "poate" ca ASTA e adevarul, ca DA, asa suntem noi cu adevarat, si ca DA, suntem facuti dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu, iar asta nu are nimic de-a face cu forma fizica a corpurilor noastre. Si ca toate astea sunt in noi, inauntrul nostru, si ca asa am fost fauriti sa traim, in bucurie si sarbatoare.

Este fantastic sa traiesti STIIND ca esti facut din Lumina, din Iubire, ca esti facut din cel mai frumos Vis al lui Dumnezeu. Este fantastic sa stii ca toata Viata iti apartine Tie, ca TU esti cel care alege, clipa de clipa, cum traieste si ca suntem 100% responsabili pentru ceea ce traim, pentru ceea ce manifestam in vietile noastre. Ca vietile noastre arata exact asa precum noi le-am creat, constient sau nu. Exact asa cum le creem in fiecare clipa. Cat de multa libertate da asta, cunoasterea asta, gandul asta ca DA, sunt responsabila, eu, nimeni altcineva, si pentru binele, si pentru raul din viata mea, si pentru frumos si pentru urat si ca nu e nimeni de acuzat, de blamat, ca totul e doar o chestiune de alegere, clipa de clipa, a ceea ce gandim, spunem si facem.

E usor? Nu. Nu e usor. E insa minunat de frumos. Sa stii ca esti la carma barcii tale si ca tu alegi incotro te indrepti si plutesti pe mare invatand sa dansezi cu valurile, cu vantul, cu soarele, cu norii, cu furtunile si cu ploile, cu zilele senine si clare, cu norii si noptile fara luna...

Stiti cat sunteti de frumosi? Stiti cat sunteti de in lumina si in absoluta iubire, rabdare si acceptare, in ochii Spiritului? Stiti? Va amintiti? Va mai amintiti?

Mi-e inima plina de bucurie si multe daruri mi-au fost date in zilele astea 10. Multe. Vreau sa impartasesc cu toata lumea doua dintre ele.

Unul este o floare de "nu ma uita". Care zice asa: ca si atunci cand stam fata in fata cu un om, sau cu noi insine, si cel mai negru intuneric inconjoara omul din fata noastra, fie ca e el un altul sau cel din oglinda, chiar si atunci, in cea mai neagra noapte a uitarii de Sine, sa fim noi cei care isi amintesc, cu iubire, ca omul din fata noastra, fie el un altul sau cel din oglinda, este facut din Dumnezeu. este samanta din Creatorul a Tot ceea ce Este, este Spirit si Iubire si tot ce are nevoie mai mult atunci, in noaptea neagra a sufletului, este sa fie vazut ca Spirit, prin ochii Spiritului.

Si al doilea dar este o rugaciune. I-o spun deja in fiecare seara la culcare lui Sasha:
Doamne, te rog da-mi puterea si curajul sa schimb ceea ce pot schimba, da-mi seninatatea sa accept ceea ce nu e in puterea mea sa schimb si da-mi intelepciunea sa pot distinge intre cele doua.

Cu dragoste, cu inima plina de lumina, va imbratisez, va iubesc, ca multumesc.

PS: Andreea, Razvan, aveti niste inimi cat toata China si tarile vecine laolalta si sunteti tare, tare frumosi. Multumesc asa de tare pentru tot!
PPS: Floricescule, te vad, te cunosc, te recunosc, imi amintesc, te iubesc... Totul e sa faci si tu asta cu tine insuti. Vrei sa spui DA, te rog? Vrei?

LA MULTI ANI, MAMIIII!

2011-01-16T13:21:00.003-03:00

doresc pe aceasta cale sa ii urez mamei mele, care astazi isi serbeaza ziua de nastere cu pui la cuptor, muraturi, piure, vin de la tara, tort, ciorba de porc si alte minunatii pe care noi nu le prea avem aici, un sincer si pofticios LA MULTI ANI!
SA NE TRAIESTI, MAMA, SA FII SANATOASA SI FERICITA SI MEREU FRUMOASA!
te pupam si te iubim!

o floare si trei gradinari

2011-01-14T09:21:00.004-03:00

dragi citiori,

draga mama, draga tata, dragii mei alexandra si ionut,

dragi parinti de la braila,

dragi parinti de la valcea,

m-am hotarat in sfarsit sa scriu pe blog, eu care nu suport nici macar ideea de a face chestia asta. m-a impulsionat florian, care a postat in seara asta ceva, plin de emotii vis-à-vis de propriul talent scriitoricesc. ma rog, cu alte cuvinte, daca florica a putut, hai ca poti si tu, andreea! hai ca se poate! hai, hai!

mai intai vreau sa-imi cer scuze ca scriu fara litere mari, dar asa fac eu, din varii motive.

n-o sa incep cu inceputul, pentru ca asta se intampla mai demult, in septembrie, cand am ajuns aici, in brazilia. incep cu ultimele zile, fiindca mi le amintesc mai bine.ei bine, in ultimele zile, eu si razvan am functionat la capacitate maxima, pe post de parinti suplinitori sau bone pentru sasha, zis si nica a lui stefan a petrei.

copilul este o mica furtuna de bucurie, care ne scutura pe toti din incheieturi. rade si tipa toata ziua, de parca n-ar avea alta treaba. iar noi, pe langa el, ne bucuram si radem si noi pana nu mai putem, ii facem pe plac tot timpul, ii facem sicane, il lasam sa faca baldabac in rau, il tinem sa ‘inoate’ si sa isi bage capul in rau ca sa ia o gurita de apa pe care o scuipa dupa aia razand; ii cantam pana ne doare in gat; il plimbam prin padure cat timp florian are nevoie sa faca ceva in casa fara sa fie deranjat; il gadilam si-l giugiulim ca pe un bibelou de portelan care merge pe baterii bionice.

o sa relatez cum se petrece o zi cu sasha si noi trei, echipa de soc.

dimineata, pe la 9 cand ne trezim noi, coboram din camera si mergem sa ne facem cafea. dupa care o bem, la o tigara, in coltul nostru de padurice unde avem voie sa fumam. nu apucam sa ne terminam ritualul asta matinal, ca pe carare apare florica, cu saha in brate. gata, e timpul sa mergem la munca…. azi de dimineata am avut surpriza ca nici macar sa nu apucam sa bem cafeaua, pentru ca bucataria NOASTRA era ocupata de florian, care framanta paine! wtf?!?! sasha chitaia intr-o veselie maxima si de cum m-a vazut s-a aruncat in bratele mele. pa pa, cafea, pa pa, tigarusa tihnita de dimineata.

ok, dupa dimineata tihnita sau ‘chinuita’ incepe restul zilei. plecam din casa noastra si pornim spre casa laurei si-a lui florica, ceea ce inseamna doi cocotieri, sase banani si trei liane mai incolo. pe drum ne intalnim cu o soparla si un milion de furnici, care mai mari care mai mici. daca avem noroc, mai vedem si pisica pe carare, pisica satului, pe care o afuriseste toata lumea, pentru ca chipurile distruge ecosistemul, manancand soparle. in fine.

acasa la florica, distractie. muzica. astia doi, adica el si sasha, valseaza. imaginati-va un urangutan cu un pui de vrabie, dansand la sentiment. frumos.

mai dansam si noi cu sasha un pic, dupa care micutul bionic ne pune sa ii cantam la TICA. asta inseamna chitara. avem o chitara stricata, cu trei corzi bune si una atarnand si cu griful care de-abia se mai tine. zdranganim la ea pe rand, eu si razvan. micutul danseaza, fericit. daca ne oprim, ne apostrofeaza si tipa: TIIICAAAA! mai cantam , ce sa facem??? dupa aia, desfacem coarda atarnanda si ne facem din ea arcus. (a se vedea pozele din postarea lui florica)

dupa asta, e timpul ca bateriile bionicului sa se termine si el sa se culce putin, timp in care noi sa pregatim pranzul in liniste. in unele zile fericite, bateriile chiar se termina si sasha merge la culcare. in altele, cum ar fi cea de azi, bateriile rezista. florica incearca sa il culce sus, in dormitor, fara niciun rezultat. razvan il ia in brate si il face o tura de piracanga, cantandu-I gingle bells. ioc. micutul e rezistent. nu-i nimic, pregatim pranzul cu el. pranzul consta intr-o omleta si o salata, plus delicioasa paine cu ceapa a lui florica, coapta de dimineata. dar micutul bionic reuseste sa ne deturneze de la chestia asta atat de simpla. daca florica se apuca sa bata ouale, sasha se hotaraste chiar atunci sa vrea la el in brate. asadar, trebuie sa il ia el si sa bat eu ouale. dar nu apuc sa le pun si sare, ca bucuria mica vine cu un papuc in mana si striga: P-T-KAAA, P-T-KAAA! asta inseamna papucul, vreau sa imi pui papucul in picior! vrea doar papucul drept. asa ca ii pun papucul si ma ia de mana sa ne plimbam asa, cu un picior impapucit si altul nu, prin toata casa. si uite-asa, o omleta se face in trei ore.

mancam toti la masa, noi cuminti in scaunele noastre, el bionic in scaunelul lui. mananca si avem timp sa mancam si noi, eu cu razvan. pentru ca florica indeasa repede, cum poate, in scurtele pauze in care sasha mesteca cu cei sase dintisori. cand vrea si florica sa bage ceva in gura, sasha striga: PAAA-PAAA! PAPAAA! adica, alo, ia vezi, ca ai uitat sa imi dai sa pap! vorba lui giuliano, si-uite-asa...

ieri, de exemplu, am mancat pui cu cartofi la cuptor si supa de pui. sasha a servit doua castroane de supa, plus niste carnita. si ,ca desert, tatal lui l-a cadoristi cu doua oase de pui. le-a ros vreo jumatate de ora, in culmea bucuriei. avem si dovada (vezi poza). dupa care s-a culcat.

ei, azi nu s-a mai culcat deloc. nici dimineata, nici dupa pranz. pur si simplu nu a mai vrut. l-am plimbat prin padure si i-am cantat toate cantecele invatate de la jorge, indianul nostru din anzi. micutul dansa in loc sa adoarma… si cand ma opream din cantat incepea el: TKAIE TKAIE TKAAAIEE! imi dadea tonul, s-o iau de la inceput. (asa am observat ca are ureche muzicala). pe o carare de laga mata avem norocul sa ne intalnim cu pisica satului. sasha e in culmea fericirii si striga dupa ea: PI-TI-CA! drept pentru care pisica se sperie si fuge. din departare se aude nestor, cainele satului, latrand. sasha se opreste, se incordeaza, se incrunta, tuguiaza buzele si incepe sa latre: HAU HAU, HHHH, HHH! ii plac tare cateii si ii place la nebunie sa latre.

cand am fost la itacare acum cateva zile (tot doar noi trei), a vazut vreo 10 catei in total si a latrat dupa toti. cel mai amuzant e ca nu mai poti sa pronunti cuvantul caine sau catel de fata cu el, ca incepe sa hauleasca. ieri florica povestea ceva despre un catel de usturoi si micutul a inceput pavlovian sa latre.

ce sa mai, e o minune. chiar acum se uita la mine, agita sticla lui de apa si ma striga: ADAA! ceea ce inseamna ca trebuie sa merg cu el undeva sau sa ii dau sa bea apa. am plecat. revin cand oi mai avea net, cu restul aventurilor lui sasha prin piracanga cea plina de soare. va pup pe toti!

Tata si Mama pentru zece zile

2011-01-12T19:58:00.003-03:00

Trebile stau cam asa. Sotia s-a apucat sa faca un curs de zece zile aici in Piracanga. Dupa un an si o luna de munca nonstop, era timpul sa-si odihneasca mintea si sufletul.

Cum era si firesc, Sasha, zis si Duracell, a ramas cu tatal lui. Adica cu mine. Toate bune si frumoase. Nu era prima data cand ne petreceam noi doi ziua impreuna. Asa ca veselie mare in familie. Prima zi a fost superba. Ne-am trezit toti trei, ne-am luat Pa, Pa de la mama, am luat micul dejun impreuna, am fost la ocean de doua ori, am pregatit pranzul, am dormit dupa masa doua ore (record personal al lui Sasha) ne-am jucat, etc . Toate astea le-am facut impreuna cu mama adoptiva (Andreea zisa si Ada) si cu Baban (adica Razvan). Seara a venit si Laura. A doua zi la fel. A treia zi am fost la Itacare toti patru. Adica eu, Sasha, Ada si Baban.

Asta a fost o informare pe scurt pentru bunici. Ce vreau eu sa va spun este altceva.

Le multumesc Adei si lui Baban pentru tot ce au facut pentru mine de cand au venit in Piracanga. Multumiri speciale pentru aceste zile : fara voi nu cred ca m-as fi descurcat sau cu alte cuvinte, viata fara voi e pustiu. Sasha e si copilul vostru…si stiti ca el v-a ales…

Bai nene…greu e sa fi mama…si mai ales mama fara « titi»…adica fara lapte la purtator…trebuie sa fi atent fiecare secunda…trebuie sa ai RABDARE (ce o fi insemnand asta ? J)…trebuie sa faci mancare…sa strangi ramasitele de mancare din toata casa…sa speli copilul…sa-l imbraci…sa-l schimbi de cinci ori pe zi…sa te joci…sa…sa…sa…ufff…greu…si frumos in acelasi timp…aaaaaaa…si asta doar pentru copil…daca mai ai si un barbat prin casa….nici nu vreau sa ma gandesc… J

Deci, Tupi, nu pot decat sa-mi scot palaria (ma rog, e un fel de a spune, ca zilele astea am purtat doar batic J) in fata domniei voastre si sa va zic ca sunteti o MAMA minunata pentru Sasha.

Special pentru mama mea

Draga mea iubita,

Acum ca stiu ce inseamna sa fi mama, vreau sa-mi cer scuze pentru tot…vreau sa-ti spun ca TE IUBESC…vreau sa-ti spun ca nu ai fost vinovata pentru nimica…vreau sa-ti spun ca esti cea mai frumoasa mama din lume…si mai vreau sa-ti spun ca nu te-as schimba cu nicio mama din lume…asa sa stii…

Gata, atat am avut sa va spun dupa patru zile de mama si tata…nici nu vreau sa ma gandesc ce o mai fi dupa zece zile… J

Un pic de retragere

2011-01-06T12:29:00.001-03:00

Va zic, ca sa stiti ce si cum: o sa dispar din peisaj 10 zile, din 7 pana pe 17. Fac un curs aici, in Piracanga, si parte din conditii sunt lipsa de conectare la internet si telefon mobil. Si lipsa de conectare cu lumea, asa, in general. Exceptie face copilul, care va fi cu mine dimineata - acasa si seara - la curs, ca mi-l aduce sotzu' la alaptat si adormit.

Va las cu Florian (daca va vrea sa va scrie), cu Andreea (daca va avea chef sa va povesteasca cate ceva) si mai ales cu voi insiva. Adica in companie aleasa.

Ne vedem dupa 17, cand, daca o sa simt, o sa scriu si o sa povestesc noi povesti din Padurea Vrajita a Clatitelor. Si din Tinutul Fantastic al Oceanului. Si din Brazilia, din coltisorul asta de Rai numit Piracanga.

Si azi ma simt foarte bine. Ma simt iar fericita. Mi-e bine.

Cu drag, si pe curand,
Laura

PS: Ne mutam curand de pe blog pe site. Va anuntam. Pup, pa.

Pe scurt

2011-01-04T20:02:00.003-03:00

Pe scurt, viata mi se pare iarasi tare frumusica. Nu stiu sa va spun de ce. Stiu sa va spun doar ca in mine ceva s-a luminat din nou.

Si am avut azi o zi perfecta cu Sasha. Si am avut azi o zi in care am stat pe banca, in fata Oceanului, l-am privit, l-am respirat, mi-am intins picioarele, mi-am intins bratele... in timp ce Sasha tipa de bucurie mergand SINGUR in picioare, in jurul bancii...

Azi am vazut din nou Viata asa cum o vedeam cu cateva luni in urma. Simpla. Frumoasa. Curgatoare. Binecuvantata. Binecuvantata, in cel mai mic amanunt. Azi m-am simtit iar frumoasa, buna, blanda, luminoasa, azi L-am simit iar pe Dumnezeu in mine, azi mi-am simtit iar inima batand Iubire, asa cum simteam si traiam si eram acum cateva luni.

Pe scurt, Azi imi e bine. Azi, sunt in Iubire, fara motiv. In Bucurie, fara motiv. Pe scurt, Azi sunt Vie.

Va pupa fata dulce.

Si la multi ani in 2011. Sa aveti un an iluminat!

PS: Bonus: Mi-a trimis Mihaita poze cu noi doua in Dubai in 2008, inclusiv cele cu sandboardingul. Adica datul cu placa pe dunele de nisip. Mama, ce m-am mai bucurat! Si atunci cand ne-am dat, si acum cand am revazut fotografiile. Multumesc, Mihaita, te iubesc!

PPS: In poze, eu sunt aia cu fundul la privitori.

Craciun fara iarna, din nou

2010-12-23T20:03:00.006-03:00

Frumos mai canta Hrusca asta.

Nu mai reuseam sa observ asta in Bucuresti, cand intram dintr-un magazin in altul in cautare de cadouri de Craciun si ma loveau peste tot florile lui dalbe...

Acum insa canta Hrusca in mijlocul verii, in mijlocul curtii, in timp ce in casa a inceput forfoteala pre-Craciun: se gateste, se fac planuri, se creeaza cadouri cu mana personala a omului, se danseaza prin nisip, se baga in priza instalatia de brad agatata de data asta de stalpul casei... ne pregatim de Craciun, ce mai!

Iata ca vine peste mine si al doilea Craciun fara iarna si fara zapada, departe de mirosurile din casa parintilor mei... Racita cobza ma gaseste Craciunul asta si in plus bagata adanc in cel mai intens proces de curatenie interioara prin care am trecut vreodata... O sa scriu despre asta alta data, cand o sa imi gasesc si vorbele cu care sa imi descriu simtirile, trairile, aha-urile...

Pana atunci, aflati despre noi ca ne-am deschis clatitarie. Casa do Sasha se cheama, e fix la noi in curte si e frumusica foc. Am avut deja si clienti si asteptam valul de turisti veseli de dupa Craciun. Andreea e bucatareasa sefa, ca face niste clatite de pomina... iar noi astia trei - io, Florica si Razvan - servim, intretinem clientii sau, dupa caz, culcam copilul si pe mine alaturi de el. Adica eu muncesc cel mai putin, spre deloc, la proiectul clatitarie.

Alta veste ar fi ca ne-am luat masina - un Volkswagen Combi tanar, puternic, solid, in varsta de numai 21 de primaveri. Un mic autobuz, o cheama Karina si pe drumul Piracanga-Itacare (pe care il puteti intelege numai si numai daca il traiti pe viu) topaim in ea precum niste yo-yo vii. Sa ne traiasca, ca buna treaba facem cu ea!

In rest - dor de mama, de tata, de sor'mea, de Mih si Petru, de Paul, de prietenii din Romania... De Craciun se simte dorul asta cel mai tare. Si are forma de lacrima dulce si inima plina de iubire, asa... O sa facem maine, in ajun de Craciun, foc mare in curte, o sa gatim bucate alese si o sa le impartim cu o gramada de oameni, pe care i-am invitat sa ne bucuram impreuna, aici, la noi.

Craciun cu bucurie, cu casa calda si mirosind a cozonac, cu inimi deschise si vulnerabile, cu adevaruri spuse cu iubire, cu imbratisari venite din suflet, cu iertari profunde si impacari, cu recunostinta si dragoste pentru tot ce suntem si pentru tot ce ne inconjoara. Cu Iisus stand cu noi la masa, adevarat, real, venind din locul in care salasluieste mereu: curatul inimilor noastre.

Asta va doresc, asta imi doresc, imi mai doresc sa ma iert si sa ma iubesc si sa nu ma mai judec si sa nu ma mai simt vinovata si imi mai doresc sa ma iau cu adevarat in brate si sa ma inteleg, eu pe mine... sa imi fiu eu mie prietena adevarata, nu judecator, nu calau... E imposibil sa traim fericiti cu noi insine daca nu ne iubim si nu ne acceptam si nu ne iertam pe noi insine. In capul meu stiu chestia asta prea bine. Na, am mai zis-o, la teorie iau nota 10 cu felicitari. Acum simt ca si integrez chestia asta in mine, cu adevarat... acum simt cu adevarat ce inseamna lipsa de acceptare si de iubire de sine, lipsa de compasiune si de rabdare cu mine insami... acum vad atat de clar calaul si judecatorul din mine... acum chiar traiesc durerea lipsei de acceptare a propriei mele persoane. Acum chiar traiesc binecuvantarea care vine cu iertarea, cu intrarea adanca in respingerea asta de sine si trairea ei pe deplin... pana apare lumina, pana apare iubirea, pana reusesc cu adevarat sa imi deschid bratele si sa ma primesc in ele cu caldura.

Si stand asa, cu mine in brate, spun Imi pare rau. Te rog sa ma ierti. Iti multumesc. Te iubesc.

Cer iertare. Iert. Imi este clar ca nu exista alta cale, ca sa mergem cu lumina, cu iubire prin vietile noastre. Decat iertand. Pe noi insine si pe toti ceilalti.

Craciun Fericit tuturor, Craciun cu iertare si acceptare, Craciun cu iubire sa avem...
Dumnezeu sa ne binecuvanteze pe toti!

Totul despre mama mea

2010-12-16T13:20:00.001-03:00

Stau treaza in miez de noapte, copilul se foieste in pat intre noi si scanceste. I-am dat medicamentul pentru febra si astept sa ii scada febra si sa se linisteasca. Il iau in brate, il mangai, il pun iar la san, il vrea, apoi il refuza, scanceste iar, ma strange de mana si imi pipaie fata, vrea sa il pun pe pat, pe pat ma cheama iar « mama, apa, apa ! »… Da din picioare, se ridica in fund, se tranteste iar cu fata in jos, se urca pe mine, se urca pe tati, « apa, apa ! »…

Stiu ca febra trece, ca in 2-3 zile copilul o sa fie iar bine, stiu asta… si totusi vad in mine ca mi-e frica, frica sa nu pateasca ceva, frica ca nu am facut tot ce puteam face, frica ca am gresit pe undeva… respir cu frica asta si o las sa treaca prin mine si eu prin ea, pana imi gasesc iar increderea ca totul e bine, chiar asa cum e in acest moment, chiar cu febra si nopti nedormite, e un dar in asta, si pentru mine si pentru copil si pentru tati, e un dar in asta pentru noi toti…

Mama. Mama mea este cea pe care o vad in fata ochilor, in noaptea asta in care stau treaza, asteptand sa adoarma copilul. Mama mea, cu infinita ei blandete. Mama mea, cea de la care nu imi amintesc sa fi auzit vreodata un cuvant aspru… Mama mea, cea care m-a tras de ureche o singura data, cand am aruncat pe jos, cu buna stiinta, ca sa ii fac in ciuda, marul pe care tocmai i-l cerusem. In rest, nu am amintiri constiente despre vreo admonestare primita de la mama.

Frumoasa, buna si trista , mama mea… Mereu vorbind frumos si de bine despre toata lumea, vazand-o cum parca se chirceste ceva in ea cand mai scapa cate o critica sau suparare despre cineva. Sensibila, atat de sensibila si atat de singura in sensibilitatea ei…
Mama mea, pe care si acum, cand noi, fetele ei, suntem mari si la casele noastre, o rugam sa se duca sa se odihneasca si sa ne lase, ca putem sa spalam noi vasele, putem noi sa strangem… numai sa se aseze si ea un pic.

Cel mai rau era cand se supara mama pe mine. Doamne, mai bine se despica pamantul si ma inghitea acolo, pe loc, decat sa o stiu pe mama suparata pe mine. Pentru ca nu mai vorbea cu noi. Ii dadeam sarumana si raspundea, in loc de « sa traiesti, iubita mamii », un « buna » sec si rece. Crapa inima in mine de durere cand o vedeam asa. As fi facut orice, orice imi statea in putere sa o vad pe mama fericita si razand si zambind, orice as fi facut pentru ea!

Si zilele cand isi lua liber de la servici, ca sa stea cu mine acasa, cand eram bolnava… Pai as fi stat numai bolnava, doar ca sa o vad toata ziua acasa, pe langa mine. Of, si noptile nedormite cand imi era rau. Trezitul ei din 6 in 6 ore, ca sa imi aduca antibioticele, chiar daca dimineata la prima ora trebuia sa plece la birou.
Imi amintesc pielea ei, ii vad degetele lungi si mainile frumoase, de doamna, cu unghiile facute. Imbratisarile si sarutarile ei, mangaierile si blandetea, alinturile si vorbele dulci pe care mi le spune inca, de cate ori vorbesc cu ea.

O vad si cum adormea la televizor, in mijlocul filmului, in fund pe canapea si noi o trezeam si ii spuneam sa mearga sa se intinda in pat si ea raspundea repede, grabit « nu dorm, nu dorm ! »… si adormea la loc in 3 minute.

Imi amintesc lacrimile ei, ochii albastri si mari, frumosi si tristi… Mama mea, cea pe care o doare inima de la atata lipsa de iubire de sine… care are probleme cu tiroida, de la atatea lucruri ramase nespuse, inghitite si indesate inapoi, pe gat in jos… Mama mea cu arsuri la stomac, de la atatea emotii neexprimate, sau exprimate si ramase fara intelegere si acceptare… Mama mea, pe care o simt mereu atat de trista, cuprinsa de atata dor, si vrand sa spuna atatea si atatea, fara curaj insa…

Toata copilaria si adolescenta mea am vrut sa o salvez pe mama. Am vrut mereu sa o vad si sa o stiu fericita, zambind, cantand, dansand, sa o vad stralucind, mama mea atata de frumoasa… Toata copilaria si adolescenta mea am facut tot ce am stiut eu mai bine ca sa fie mama multumita. Si acum, inca, nu fac lucruri, sau nu spun lucruri, doar ca sa nu se supere mama. Doar ca sa nu sufere mama…

Am vorbit cu ea si cu tata dupa ce am scris despre tristete, aici, pe blog. Mama mi-a cerut iertare, daca mi-a gresit cu ceva… Am recunoscut in ea, ca si in mine, mereu cautarea asta de a ne face copiii fericiti, dincolo de propria noastra fericire… Teama asta ca am putea sa le gresim cu ceva copiilor nostri…

Si in acelasi timp, invariabil, copiii toti ar face orice sa ii vada si sa ii simta fericiti pe parintii lor. Toti copiii din lume isi iubesc atat de tare parintii, incat ajung sa creada ca ei sunt responsabili de fericirea, de binele parintilor lor. Toti copiii sufera pana la sange de nefericirea parintilor lor, de tristetile lor, de neimplinirile lor… Le luam asupra noastra, le facem ale noastre, le caram cu noi uneori o viata intreaga, fara ca macar sa ne dam seama ca nu sunt ale noastre. Ca ducem in spate un bagaj de conceptii despre viata, frici, dureri, limite, moralitate, indoiala, renuntare, lucruri nespuse, de generatii si generatii intregi, pasat inconstient de la parinte la copil, generatie dupa generatie…

O iubesc pe mama mea. O iubesc asa cum orice copil isi iubeste mama, infinit, enorm, nesfarsit, toata viata, toate vietile… Si inca as face orice ca sa o stiu fericita.
Numai ca acum am inteles ca nu e in puterea mea. Fericirea mamei mele nu depinde de mine. Nu e in puterea mea sa ii salvez viata mamei mele. Nu e in puterea mea sa aduc zambet si adevar si bucurie intre ea si tata .

Nu e niciodata nici in puterea, nici in datoria copiilor sa isi salveze parintii. In ordinea divina a iubirii, copiii sunt copii si parintii sunt parinti. Copiii sunt mici si parintii sunt mari. Mereu, pana la capat, copiii raman copii si sunt prea mici ca sa poata salva viata parintilor lor. E o povara pe care nici un Dumnezeu nu ar pune-o in spinarea unui copil…

…asa ca dau jos din spate rucsacul asta atata de greu, care nu e al meu. Imi dau voie, in sfarsit, sa traiesc viata mea, si inauntrul meu, in mine. Imi dau voie sa ma aflu si sa ma definesc dincolo de incercarea mea permanenta de a-mi face parintii fericiti…

Te iubesc, mama. Iarta-ma, pentru toate cele in care nu sunt si nu traiesc asa cum ti-ai fi dorit tu sa traiesc. Iarta-ma ca nu am viata pe care ai visat-o tu pentru mine… Am viata care ma reprezinta pe mine, acum. Am viata in care caut sa ma fac fericita, cu bune si cu rele, in care caut sa fiu cinstita si adevarata cu mine, integra, onesta… si in viata asta a mea, asa de departe de tine, mi-e dor de tine nesfarsit, te iubesc nesfarsit, si plang inca ori de cate ori te simt ca plangi…

Iarta-ma. Si cred ca cel mai mare Cadou pe care pot sa ti-l fac, sa vi-l fac, tie si lui tata, pentru tot ce ati facut pentru mine, este sa fiu cinstita, sa spun adevarul si sa imi gasesc asa fericirea mea.

Te iubesc. Iarta-ma. Iti multumesc, din toata fiinta mea.

Din nou, simt

2010-12-07T09:23:00.005-03:00

Cel mai rau lucru este sa nu simti nimic. Sa fii anesteziat. Sa nu simti durere, sa nu simti placere, sa nu simti bucurie, sa nu simti tristete, sa nu simti nimic. Cel mai rau lucru este sa traiesti intr-o amorteala permanenta pe dinauntru, sa fii mort in tine. Cel mai rau este sa nu simti nimic.

Eu am fugit mereu de tristete. Am fugit mereu de durere. Am pretins mereu, toata viata mea, ca totul e bine. Iar cand simteam ca nu e bine, zambetul meu se facea si mai larg, cantitatea de clatite mancate intr-o saptamana crestea semnificativ si stratul de grasimuta din jurul abdomenului se ingrosa si el. Grasimea e protectie impotriva suferintei.

La mine in familie durerea fizica se trata imediat cu un pumn de pastile, iar tristetea nu isi gasea intelegere nicaieri. Cel putin asta este perceptia mea despre copilaria mea, uitandu-ma in urma. Am crescut si am invatat sistematic sa spun ca a fi trist e ceva rau. A te durea e ceva rau. A iti da voie sa simti durerea si tristetea pana la capat e ceva rau. Asa ca fiecare semn de durere sau tristete cerea imediat ceva dulce de mancat, un chef intr-un club, o iesire rapida in oras sau niste bani cheltuiti pe haine, coafor sau pe orice.

Balonul roz este si el o protectie fata de a-mi simti propria tristete. Intotdeauna, suferinta, agresivitatea, rautatea, tot ce nu ne place si percepem ca atare in afara noastra - gen cutarica a zis nu stiu ce si m-a deranjat foarte tare, deci cutarica e un bou! - este doar o oglinda a propriei noastre suferinte, agresivitati, rautati... a propriei noastre cantitati de intuneric, aflata in noi insine.

Eu mi-am creat un balon energetic de culoare roz, in jurul intregului meu univers, ca sa nu ma mai atinga suferinta, agresivitatea, rautatea din afara mea. Ca sa nu le mai las sa scotoceasca in propriul meu intuneric. Nu de alta, dar doare rau de tot. Si am trait asa o vreme in balonul meu roz, si totul a fost o splendoare...

...doar ca pe masura ce cantitatea de lumina din noi creste, ea ajunge sa lumineze ungherele intunecate. Da, acelea cu care suferinta, agresivitatea si rautatea din afara noastra vibreaza la fel, acelea pe care suferinta, agresivitatea si rautatea din afara noastra le oglindesc cu fidelitate.

Zicea un domn intr-un discurs ca intunericul e absenta luminii. Ca atunci cand aprinzi un bec intr-o camera intunecata, intunericul dispare. Foarte adevarat. Aprinzi becul, dispare intunericul si... si ies la iveala toate gunoaiele, paianjenii, gandacii si toate cate si mai cate mizerii isi facusera loc in intuneric, colcaind acolo si scotand doar capul cand aveau nevoie sa manance. Si ce ne facem cand vedem colcaiala si mizeria din intunericul din noi? Stingem imediat becul, taticule, ca ne apuca groaza si o luam la fuga! Si ne intoarcem la clatite, dulciuri, grasime in jurul burtii, shopping, coafor, taclale si jocuri pe calculator.

Dar apoi vine o vreme. Vine o vreme in viata unui om, cand omul nu mai are unde sa fuga. Zero posibilitati de retragere. In fata - Ocean. De jur imprejur - jungla. Orasul - la 6 km. Si lipit de om, un omulet mai mic, un copil, care il obliga pe om sa stea nabii linistit, toata ziua, cumintel in jurul casei, in prezenta permanenta a luminii si inocentei si sinceritatii si nevinovatiei absolute. Acelea ale unui copil.

Si toate ungherele intunecate ies unul cate unul la iveala. Toata colcaiala, deranjata de atata lumina, incepe sa misune si sa dea din picioare, sa maraie si sa muste... si totul doare. Doare totul. Si cum schema cu balonul roz nu mai functioneaza deja, omul decide sa se anestezieze. Omul nu mai vrea sa simta nimic. Gata. Decat sa se uite la intunericul din el, si sa doara in asa hal, mai bine omul isi baga picioarele in ea de simtire si se inchide. La revedere, am tras obloanele.

De asta atata tacere. De asta n-am mai putut sa scriu. As fi scris minciuni despre mine. Si nu le puteam insira, nu le puteam. Si decat sa zic adevaruri, decat sa le vad si sa le simt, am hotarat ca mai bine nu mai zic nimic si nu ma mai uit unde ma doare si gata, am incheiat-o cu sensibilitatea, la ce e ea buna? La a ma durea pe mine corpul si sufletul si inima si stomacul si spatele si toata fiinta?

...noroc ca am o inima. Noroc ca am un suflet. Noroc ca am Dumnezeu. Noroc ca am ingeri. Noroc ca ma am. Noroc ca m-au tras toate de maneca, de corp, de suflet, de inima, de spirit, de Mine toata si... m-au trezit iar. Iar m-au trezit.

Am mai avut anul asta episoade in care mi-am dat voie sa simt si durerea din mine. Nasterea lui Sasha. Apoi lunile de inceput de materinitate, cand nu stiam pe ce lume sunt. Si pe urma am venit in Romania si au fost prea multe rani vechi care s-au activat, m-au durut prea multe lucruri, prea tare, de m-am inchis asa in mine... asa de tare.

Si acum am inceput sa ma deschid iar. Am dat la o parte balonul roz, l-am spart. Nu mai vreau sa vad lumea prin balonul roz. Vreau sa vad realitatea asa cum e ea, cu toate ale ei. Si nu mai vreau sa imi spun mereu ca locul meu nu e aici si ca vreau sa plec acasa, Acasa insemnand inapoi in Lumea din care vin... Daca sunt aici, aici pe Pamant, inseamna ca am vrut sa vin aici si am un motiv pentru asta. Nu mai vreau sa continui sa ma invart in cerc, pentru ca asta simt ca fac: ma invart la nesfarsit intr-un cerc, imi e cand bine, cand rau, dar nu inaintez deloc. Cel putin asta simt de niste luni, ca nu inaintez deloc deloc. Pentru ca nu am vrut sa imi simt durerea. De aia.

Cand nu ne simtim pe noi insine, nu ii putem simti nici pe ceilalti. Cand nu atingem bubele din noi, pentru a le vindeca, nu putem simti nici bubele din altii... si ii judecam, ii respingem, ii criticam, ii injuram, si continuam sa creem iluzia asta a separarii de ceilalti... Ori nu nu vreau sa traiesc separata de ceilalti. Nu vreau sa plutesc singura in universul meu si fiecare intalnire cu alti oameni sa ma doara.

Stau in pat, uneori in mijlocul noptii, nu mai pot adormi si ma doare in dreptul inimii, la doare in dreptul stomacului... Inchid ochii, ma intorc cu fata in sus, imi pun o mana pe abdomen si una pe piept si respir. Respir si simt si iar simt si iar respir... si imi vad alegerile, imi vad nefericirile, imi vad frica, imi vad judecatile, ma vad in mixul asta permanent de inferioritate-superioritate cu care trec prin viata si vorbesc cu oamenii, imi vad furiile neexprimate si imi vad lipsa de iubire de sine, imi vad nevoia de a fi iubita si apreciata si admirata si imi vad lipsa de incredere in mine, credinta ca nu sunt destul de buna si frica grozava ca daca imi dau voie sa fiu eu insami, cu tot cu tristetea din mine, nu o sa ma mai iubeasca nimeni... si imi vad si frica asta grozava de ratare. Mi-e mereu frica sa nu pierd ceva. Ca si cum as avea un dead-line si nu ajung sa il respect.

Le vad pe toate, respir si simt si durerea e si mai mare si inima bubuie si stomacul arde... iar eu stau acolo. Stau in arsura asta, stau in bubuiala asta de inima si cer iertare si iert si in durerea asta ii gasesc pe parintii mei si le cer iertare si ii iert si ii cert si iar ii iert si iar le cer iertare...

Sunt trista, de niste luni bune. Sunt trista, de cand mi s-au reactivat ranile de copil. Am spart balonul roz, l-am lasat sa plece. i-am multumit si l-am lasat sa plece. Oricum nu ma poate proteja de propia mea tristete. De propria mea durere.

Vreau sa simt. Am aprins lumina in intuneric si acum m-am apucat sa fac curat. Gandac cu gandac, paianjen cu paianjen. Gunoi cu gunoi. Si nu, nu ii omor. Ii privesc, ii cunosc, ii simt, pe fiecare si le dau drumul, ii eliberez inapoi in lumina.

Asa e viata. Asa e realitatea, asa e ea! Cu lumina si intuneric si durere si bucurie, asa este ea! Am inlocuit de mult "de ce, Doamne, mi se intampla asta mie???" cu "Multumesc, Doamne, ca ma ajuti sa invat!"... dar parca abia acum am cu adevarat incredere, sa trec prin intuneric, pana la capat. Pana la capatul capatului. Abia acum ma curaj sa simt pana la capat. TOT.

Iar acum, simt tristete. Si e bine. SIMT. Din nou, simt...

Pasi in nisip

2010-12-02T20:04:00.004-03:00

Eram insarcinata, ne plimbam pe plaja dimineata si vedeam in nisip urme de pasi de om mare, alaturi de urme de pasi de copil. Urmele pasilor de om mare mai adanci, urmele pasilor de copil mai moi, mai plutinde, mai suave...

Ne extaziam ca doi pusti indragostiti vazand imaginea asta - talpi mari si talpi mici pasind alaturi prin nisip... si visam si noi la momentul ala, cand talpile mari vor fi ale noastre si talpile mici ale lui, ale iubitului nostru mic...

Azi am fosr iar la plaja, dupa-masa, ca in fiecare zi. Si, privind in urma noastra, le-am vazut. Acolo, intiparite vremelnic in nisipul ud de pe plaja raului din Piracanga. Doua randuri de urme de pasi de om mare. Si intre ele... un rand de urme de pasi de copil mic. Talpile lui. Ale lui Sasha. Intre talpile noastre, mami si tati lui.

Copilul nostru a inceput sa mearga in picioare. Inca tinut de manuta, ce-i drept. Lumea lui a capatat de la o zi la alta alte dimensiuni, alte proportii... pentru ca lumea lui se vede acum mergand in picioare, dupa mai bine de 5 luni de de-a busilea.

...si iata cum, tot de la o zi la alta, si lumea mea a devenit mai activa: ne plimbam de mana in jurul casei, pas cu pas, si ne ia 1 ora ca sa parcurgem 50 de metri, pentru ca fiecare frunza, crenguta, samanta si soparla reprezinta o adevarata minunatie de privit, pipait, admirat si comentat.

...iar imaginea funduletului gol, proptit pe cele doua picioare grasute si lungi, incordat de la atata concentrare in timpul mersului... asta nu poate fi descrisa in cuvinte. Promit sa reusesc sa ii fac o poza.

21 de zile

2010-12-01T10:24:00.003-03:00

Chiar in acest moment sunt 9 oameni in Piracanga care traiesc cea de-a doua saptamana (din 3) de hranit cu lumina.

21 de zile fara mancare, iar primele 7 zile din cele 21 si fara apa. 21 de zile de retragere in sine, in tacere si solitudine, dand voie corpului sa se purifice si energiei vitale sa lucreze pentru inaltarea constiintei, nu pentru a digera hrana.

Ma trezesc in fiecare dimineata cu gandul la oamenii astia 9, ii imbratisez in gand si le trimit putere si forta, am in fata ochilor chipul fiecaruia dintre ei, la ceremonia de dupa primele 7 zile, cand au baut in sfarsit apa. Le vad si gropile din obraji si le aud vocile slabite, le vad si lumina din ochi si le aud si cuvintele vorbind despre durere si izbanda.

Ii intalnim la rau, sau pe plaja, pe cate unul, ii salutam tacut si eu iar ii imbratisez in gand. In cele 3 ore cat a durat ceremonia incheierii primelor 7 zile am stat acolo, in cerc cu ei, i-am privit pe fiecare, i-am ascultat si i-am urmarit sorbind prima gura de apa... si mi s-a facut teribil de sete. Simteam in toata gura uscaciunea si in tot corpul setea. Am inchis ochii si am cautat sa ma vad facand si eu exercitiul asta, de 21 de zile fara mancare, din care primele 7 si fara apa.

Am si visat despre asta, cu cateva nopti inainte de ceremonie. Si in vis, ca si in viata reala, imi era frica de aceste prime 7 zile. Dar in vis zambeam si puteam, treceam cu rabdare si curaj prin fiecare zi si stiam ca pot. POT! asta a fost mesajul visului si revenind in camera, la ceremonie, respirand cu setea si cu frica de sete am stiut ca vreau sa fac si eu asta. Si ca o sa o fac, atunci cand Sasha nu o sa mai bea lapte si o sa poata sta fara probleme doar cu tati, timp de 21 de zile.

Si cunosc oameni care au trecut cu bine prin procesul asta, l-au terminat si s-au intors, firesc, la viata de zi cu zi. Nu i-am regasit iluminati sau transformati in iubire. Pe unii i-am aflat chiar mai incruntati si mai reci ca inainte. Este si retreat-ul asta de 21 de zile doar un instrument, ce face fiecare cu el e treaba lui.

Pe cei mai multi insa i-am descoperit mai centrati, mai echilibrati, mai integri si mai constienti de adevarata noastra natura, cea Divina. Mai acordati cu ei insisi, ca o chitara careia un specialist ii strange sau slabeste corzile, in asa fel incat sa faca muzica buna, clara, curata.

Pentru mine, ar fi inca un pas catre implinirea chemarii inimii mele: aceea de a fi doar un instrument curat si perfect acordat, la care sa cante Dumnezeu muzica sa sublima, raspandind-o pe Pamant. Abandonarea in voia Divinitatii. Adica faca-se voia Ta, Doamne!

Un an mai tarziu

2010-11-21T20:58:00.006-03:00

Luna plina. Iar. Pe plaja, cu Oceanul in reflux, si cu o luna frumoasa si mare, care lumineaza ca ziua si lasa o carare lata, argintie in lungul apei. Stam in fund pe nisip, se canta la chitara, copiii se joaca si se alearga pe langa noi, sarbatorim frumusetea Mamei Pamant, sarbatorim Luna, multumim Vietii, pur si simplu.

Iar eu si Florian mai sarbatorim ceva. Pe plaja, sub luna plina, ne amintim ca exact acum un an pe vremea asta mi se rupea apa in mijlocul Shopping Mall-ului din Recife, lasam o balta sub scaunul din cafeneaua in care m-a apucat fericirea si ne indreptam apoi cantand spre casa, gata sa nastem…

…La multi ani, copil de lumina si de soare ! La multi ani, minune cu ochi albastri si cu zambet cuceritor ! La multi ani, dragostea noastra !

Nu o sa fac bilantul unui an cu Sasha. Simt ca orice as spune despre un an petrecut cu copilul meu, pentru prima oara mama, este o incercare palida de a pune in cuvinte simtiri si cresteri si aha-uri si revelatii si vindecari si acceptari si conexiuni atat de adanci , de profunde, de totale in mine…

In loc de bilant, aleg sa scriu ca simt, cu fiecare zi care trece cu Sasha, ca toti copiii astia care se nasc in zilele noastre sunt atat de conectati cu Dumnezeu, cu ei insisi, cei adevarati. Atat de prezenti. Atat de iubitori si de iertatori. Atat de puternici si de increzatori in ei insisi si in ceea ce au de facut pe lume. Atat de adevarati maestri si atat de pregatiti sa creeze o noua lume. Si sa ne arate si noua, celor care crestem odata cu ei, ca Iubirea, Adevarul, Dumnezeu sunt toate in ei, in noi, in fiecare din noi.

Il privesc pe Sasha cand suntem in preajma altori oameni. Ma uit la el, ii vad onestitatea, integritatea, curajul cu care se uita in ochii lor, hotararea cu care ii atinge cu manutele, forta cu care ii striga si le cere sa il priveasca drept in fata. E ca si cum ar vedea direct prin ei, adanc, pana la esenta. Si apoi zambetul ala cu trei dinti, zambetul ala care spune parca « Te vad. Te recunosc. Bine ne-am reintalnit ! »

Si apoi frumusetea, perfectiunea cu care copilul din el se intalneste cu Spiritul din el, in joc, in ras, in bucurie, in plans, in explorare, in descoperire, acea totala prezenta si totala implicare in fiecare lucru pe care il face.

Copiii nostri sunt cei mai mari maestri ai nostri. Am mai spus asta si o mai spun, atat de multe invatam despre noi insine si despre adevarata noastra esenta, doar petrecand timp cu copiii nostri. Atat de profund ne provoaca sa ne uitam in noi, sa ne vedem cu adevarat, sa facem curatenie in ranile noastre, sa umplem cu iubire golurile din noi. Si cu adevar. Cu onestitate.

Pentru toate astea, si pentru miile de zambete si de pupici si de rasete in hohote si de plansete si de tipete si batai cu manutele in masa si de toate cele care ar alcatui un bilant al unui an cu Sasha spun Multumesc, copil de soare si lumina ! Te iubesc ! Iti multumesc !
La multi ani !

P.S.: La multi ani, iubitul meu!...iti multumesc ca m-ai ales sa-ti fiu tata...iti multumesc ca m-ai invatat atatea lucruri despre mine...te iubesc...

La multi ani, iubita mea!...iti multumesc ca m-ai ales sa fiu tata...iti multumesc pentru ca am invatat atatea lucruri despre mine...te iubesc...

Tata

Un pic despre oboseala unei mame

2010-11-19T20:55:00.008-03:00

Sa ne intelegem de la bun inceput: povestea asta – care nu e deloc o poveste, e realitate 100% - cu crescutul copilului in respect si libertate si in a fi acolo, prezent, pentru el, in totalitate, ori de cate ori are nevoie, este cel mai frumos si mai adevarat lucru din cate puteam sa experimentez in viata mea de pana acum. Educatia libera este o realitate cu care rezonez in totalitate si nu vad si nu concep cum as putea sa imi cresc copilul altfel decat liber, in iubire si respect si in dedicare totala.

…dar sunt obosita rau, bai nene ! Lasatul copilului sa misune liber si alaptatul la cererea copilului si mancatul singur - deci transformat totul, inclusiv pe el insusi, intr-o mare de mancare aruncata in toate partile si raspunsul imediat la chemari (ca e 5 dimineata sau 12 noaptea) si facutul de spatiu, cu iubire si rabdare si acceptare, pentru tipete si revolte si stabilitul de limite cu infinita, infinita, infinita, nesfarsita rabdare si intelegere si toate altele multe care inseamna educatie libera… Doamne, sunt obosita rau.

Ma uit la Sasha si il vad cat de frumos creste, cat de sanatos, de puternic, de din ce in ce mai sigur pe el si mai hotarat sa isi spuna punctul de vedere, cat de iubicios si deschis si prietenos e, cat de increzator si de dornic de oameni este, cat de receptiv la tot ce se petrece in jurul lui si cat de inteligent si atent... si stiu ca facem treaba buna cu el, noi, ca parinti. Stiu ca increderea lui in el insusi si in lume se construieste in fiecare clipa in care e privit in ochi, ascultat, inteles, imbratisat si luat in brate cu iubire, mangaiat si ajutat ori de cate ori o cere... A invatat sa urce singur cele 13 trepte ale scarii, acum invata sa le si coboare si face asta de trei mii de ori pe zi, cu mine sau cu Florian alaturi, tinandu-se de noi, cerandu-ne mereu sa fim langa el... si noi suntem, indiscutabil, suntem... si Doamne, sunt obosita rau!

Oare toate mamele sunt asa rupte de oboseala ca mine?

Uneori ma uit la mine si ma vad ca mai am un singur dor, ca sa zic asa, in linistea serii, a dimininetii si a dupa-amiezii: trei zile de vacanta! Trei zile fara copil! Si pe urma numai la gandul asta ma simt ca cea mai rea mama din lume... si ma intreb oricum daca as putea, nu de alta, dar dupa 1 ora de stat fara el mi se face un dor de lesin!

E 9 seara, scriu in pat, el doarme langa mine si ma uit cat e de linistit, de senin, de frumos, de impacat... si imi trag rasuflarea si multumesc lui Dumnezeu ca macar cand doarme sta si el locului, ca in rest e argint viu toata ziua! Cu maxim o ora pauza de somn dimineata pe la 9 si cu inca vreo 30 de minute dupa-masa pe la 2. In rest - neobosit! Mama, tati, papa, apa, uite, haide, pepe (care inseamna pipi), coco (care inseamna gaina), tete (care inseamna tzatza) si brt (care inseamna burta), plus un intreg sir de consoane si vocale ii alcatuiesc acum vocabularul, pe care il foloseste, de asemenea, non stop. Din trezire in culcare. La rau crede ca poate sa inoate singur, asa ca el o ia de-a busilea catre apa adanca sau direct catre largul Oceanului, iar noi ne luptam sa il tinem de piept ca sa inoate cu sprijin, totusi. Inghite apa, o scuipa, isi trage rasuflarea si o ia de la capat.

Nu stiu daca v-am mai spus, dar sunt obosita rau.
Obosita rau si recunoscatoare pentru minunea asta de copil frumos si sanatos care imi pune mainile pe fata si imi da pup si imi face "ba ba ba" pe burtoi in fiecare dimineata la ora 5 jumate - 6 la trezire si seara la culcare.

Oare toate mamele din lume sunt asa rupte de oboseala ca mine?

La Marau

2010-11-16T09:22:00.003-03:00

Restorante do Germano. Un loc cu gresie pe jos si mese cu musama de plastic, ca toate restaurantele de prin zona asta de Bahia in care traiesc. Doar ca de data asta mesele si bancile sunt de lemn si au pus si floricele pe masa, iar sala e mare si aerisita.

Tocmai am terminat de mancat fasole cu orez si un fel de mamaliga din faina de manioc, tare buna. Ma rezem de spatarul bancii si privesc afara, spre in zare. Peste casele din plan apropiat se vede turla bisericii rosii din Marau. Da, e duminica si suntem in Marau, am iesit la oras, cum ar veni, dar totul e inchis, in afara de Restorante do Germano si de o pravalie care e si alimentara si bar si unde vinde un baiat in slip galben, care se dadea cu ulei pe trup chiar inainte sa intram noi in magazin.

Cu ochii la biserica rosie, incep sa scriu in capul meu, asa cum faceam atat de usor pe vremea cand aveam inspiratie si scrisul imi curgea din degete firesc, ca si cantecul unui pianist priceput pe claviatura.

"Mi-ar placea sa stau in Marau vreo luna, doua", ma gandesc eu. Un oras fara turisti, fara europeni, fara zarva. Un orasel in care as inchiria o casa pe malul apei si as sta singura, m-as plimba in fiecare zi o ora-doua pe stradute, as manca mancare gatita zi de zi special pentru mine - ca m-ar cunoaste oamenii astia repede si ar sti deja ca nu mananc carne, as citi, as medita, as dormi doua ore la pranz in fiecare zi, m-as culca devreme si seara - maxim pe la 9, as taia legatura cu internetul, as face baie in rau, m-as plimba cu barca, as ajunge sa cunosc oamenii si copiii si as sta de vorba cu ei, as bea ceai cu prajiturele de casa facute chiar de mine, m-as lafai in hamac pe veranda casei, as desena, as tacea mult, mai mereu, si as scrie.

Am lasat special pe "as scrie" la sfarsit. Pentru ca as avea nevoie de toate cele de le-am enumerat mai intai ca sa pot sa ajung iar la "as scrie". Adica mi-as lua intai o vacanta, in care sa ma reintalnesc cu mine, cea linistita si adevarata. Si intalnindu-ma cu mine as auzi si simti iar inspiratia cum imi curge prin degete...

...si ridic ochii din calculator chiar acum si ma uit la copacul din fata casei. Sunt in Piracanga cand scriu, Sasha doarme si Florian cu Andreea si Razvan au plecat la Ilheus. Copacul din fata casei este tot numai o ciripitura si o zburataceala de aripi. Cinci sau sase pasari galbene, rosii si portocalii mananca din fructele mici, rotunde ale copacului astuia... iar eu sunt un spectator recunoscator.

Gandesc prea mult. Asta e cusurul meu. Gandesc prea mult si ma invart la nesfarsit in cercul asta de gandit urmat de relaxare si bucurie si pe urma iar gandit si ganditul e nimic altceva decat suferinta. Gandesc prea mult.

Ce s-a intamplat cu simtitul?

Ikebane

2010-10-26T16:43:00.005-03:00

Am luat acum vreo trei saptamani un borcan gol de Palmito, i-am cojit eticheta, am luat pensulele si vopselele Andreei si l-am pictat cum m-am priceput si eu. I-am pus inauntru niste nisip si asa a devenit borcanul o vaza. O vaza pentru flori si frunze din care sa trantesc eu cate o ikebana pe saptamana, am zis io.

In prima saptamana am pus in vaza o frunza mare uscata si rosie de la un nuc caju, niste fire de iarba cu floricica alba si o bucatica de tufa cu floricica galbena.

In a doua saptamana am lasat tot aranjamentul asta. Mi-a fost lene sa fac altul.

In a treia saptamana am aruncat frunza de caju, scorojita acum si uscata de tot, am aruncat si firele ingalbenite de iarba si am purces prin gardina, in cautare de alte flori si frunze care sa imi faca cu ochiul.

M-am apropiat cand de una, cand de alta. Am intins mainile catre ele, sa le rup. Le-am mangaiat cu buricele degetelor, le-am mirosit si le-am privit in ochi.

Si nu am mai putut.

Brusc, nu am mai putut sa rup florile, frunzele, firele de iarba. Cine sunt eu, sa decid ca a venit vremea lor sa moara, doar ca sa imi impodobeasca mie borcanul de palmito pictat? Cine sunt eu, sa decid ca e mai important cheful meu de flori pe masa decat viata lor, VIATA lor, a florilor si a frunzelor si a firelor de iarba?

Le-am sarutat, mi-am cerut iertare si m-am intors acasa cu mainile goale.

Borcanul are nisip in el in continuare. Si sta pe masa, pictat si fara ikebane. Florile si frunzele si firele de iarba sunt la locul lor, in gradina.

Iar eu ma simt asa, bine...

Pe moaca de copil

2010-10-14T19:14:00.005-03:00

Dorm 2 ore la pranz, in dormitorul de jos. sasha si tati lui se joaca la etaj. Ma trezesc, ma spal pe fata, urc si eu la etaj, la iubitii mei. Sasha, in brate la tati lui, ma vede.

O fractiune de secunda. Atat a durat.
O fractiune de secunda si imaginea pura a fericirii autentice a aparut in fata mea, pe chipul copilului de 10 luni jumate, la vederea mamei lui.

Fericire curata, neprefacuta, nici o clipa fortata. Fericirea unui om pur, conectat, sincer si prezent.

Si la fel cand il vede pe tati, dupa o absenta de cateva ore.
Sau dimineata, cand andreea si razvan vin la noi si el isi intinde manutele catre ei, ca sa fie luat in brate.
Sau cand ajungem aproape de rau si vede apa.
Sau cand intelegem ce ne spune si ii dam ce ne cere.
Sau cand tati face "hapciu!" si se scutura din toata alea, iar micutul de el rade de se cutremura casa, cu clinchet de glas de ingeras.

Observatul unui copil mi se pare o treaba absolut fascinanta.
Binecuvantate ocazii, acelea de a avea un copil in preajma.
Multumesc, Doamne!

Simtiri si ganduri si cuvinte si fapte - toate in mine

2010-10-10T10:00:00.003-03:00

Multe vorbe. Multe, multe cuvinte frumoase, texte inspirate, carti memorabile. Multe angajamente, juraminte si promisiuni. Multe sfaturi, multe pareri, multe discutii.

Multe cuvinte.

Gand.
Cuvant.
Fapta.

La cuvinte suntem cei mai priceputi.

In timp ce gandurile ne sunt inca pline de judecati, de critica, de rautati mici si mari, de frica, de pus raul in fata, de negativitate, de suspiciune. In timp ce vorbele de zi cu zi ranesc inca, arunca sageti, sunt pline de cinism si ironie si comunica mai mereu ceea ce NU mai vrem sa fim. In timp ce faptele ne sunt mici, lase, cuprinse de lene, lehamite si aratand frica cu care ne ducem zilele pe Pamant.

Simt foarte tare ca nu mai sunt de ajuns cuvintele. Ca nu mai ajunge sa spun(em) ca aleg(em) iubirea, ca aleg(em) sa fim mai buni, mai conectati, mai treji, mai atenti, mai impreuna si mai alaturi. Ca doar cu spusele raman(em) doar la asta, la o mare de cuvinte frumoase si intentii inalatatoare...

Simt foarte tare ca a venit momentul sa ne purtam asa cum spunem ca vrem sa fim. Simt foarte tare ca CURAJ nu mai inseamna deloc doar sa iti faci bagajele si sa pleci intr-un alt colt de lume ca sa traiesti in natura.

Ci curaj si adevar inseamna acum, pentru mine, sa pot ramane sincera cu mine insami, urmandu-mi sufletul si chemarile lui, chiar daca cei din jur ar putea spune ca i-am tradat sau dezamagit sau le-am inselat asteptarile.

Curaj si adevar pentru mine inseamna acum sa nu mai vreau sa fug si sa ma despart imediat ce ceva nu functioneaza bine in relatia mea cu iubitul meu, cu prietenii mei, cu vecinii mei, cu parintii mei, cu oricine de pe calea mea. Ci curaj si adevar pentru mine inseamna sa fiu capabila sa raman cu capul sus, chiar daca vocea imi tremura teribil si lacrimile imi ineaca ochii si inima ma doare pana aproape sa plesneasca... si cu capul sus sa pot sa vorbesc si sa spun ce simt si sa imi asez limitele si sa imi comunic cu iubire nevoile si sa mi le accept si pe ale mele, si pe ale celorlalti. Chiar daca cei cu care vorbesc imi vor vedea lacrimile din ochi si imi vor auzi tremurul din voce si imi vor simti inima batand nebuneste si mie ii va fi teribil de rusine de toate astea.

Curaj si adevar pentru mine inseamna acum sa fiu capabila sa iubesc un om exact atunci cand o merita mai putin (precum asa de frumos zice un proverb chinezesc). Pentru ca atunci are cea mai mare nevoie.

Curaj si adevar pentru mine inseamna acum sa continui sa vad frumosul si perfectiunea din fiecare om si loc si situatie, chiar si atunci cand toata lumea in jurul meu spune "ha, ce chestie de cacat!"

Curaj si adevar pentru mine inseamna acum sa imi urmez, in sfarsit, mica si linistita voce interioara, care atat de des imi vorbeste si pe care atat de des o verific din 20 de mii de surse, ca sa fiu sigura ca e corect ce imi zice si ca uite, si in cartea asta scrie la fel, deci e corect ce simt eu, nu? Vreau sa o urmez fara sa o mai pun la testare. Sa ma urmez pe mine si glasul Inspiratiei pe care de atatea ori il aud, atat de clar, si il ignor, atat de sistematic.

Curaj si adevar pentru mine inseamna acum sa imi amintesc sa binecuvantez fiecare zi si om si situatie, indiferent cum e ziua aia sau situatia sau omul. Chiar daca uneori omul sau situatia sau ziua inseamna o palma usturatoare peste fata. Vreau sa imi amintesc sa binecuvantez totul, mai ales cand e greu, in loc sa injur si sa judec si sa critic si sa pun etichete.

Si, mai ales, curaj si adevar pentru mine inseamna sa nu mai las ca toate astea scrise aici sa fie doar o colectie de cuvinte frumoase si de intentii inaltatoare. Ci sa fie descrierea gandurilor si faptelor mele.

A iubi. Asta e tot. Asta e raspunsul la tot. Tot restul, toate zgandarirea asta dupa cunoastere, intelegere, dupa trecut si tocat totul prin ratiune, toata analiza asta de toate cele, zi de zi, si toata nevoia asta de a fi noi asa de destepti si de intelectuali si de geniali cunoscand si analizand si iar cunoscand - pierdere de vreme. Lalaiala fara rost.

Iubirea este raspunsul. Mereu, mereu, IUBIREA.

A cunoaste. A iubi.
Inc-odata, iar si iara.
A cunoaste-nseamna iarna
A iubi e primavara.
(Lucian Blaga)

Noi si maimutele

2010-10-03T08:57:00.007-03:00

Ieri ne-am petrecut pranzul in compania unei familii de maimute. Au venit, cu mic cu mare, sa ceara de mancare. Le-am servit cu papaya si mango si le-au mancat la 2 pasi de noi, pe terasa casei. In timp ce noi le faceam poze si ne uitam la ele cu gurile cascate si larg zambinde.

Apoi s-au strans la puricat in copacii de langa casa. Si au coborat din nou cand ne-am asezat noi la masa (pao de quejo cu unt si salata de rosii). Asa ca tura asta am fost noi cei studiati. Le-au lipsit doar aparatele foto.

E a doua oara cand vine familia asta de maimute la noi la masa. Ne-am cunoscut de fapt acum vreo saptamana, cand si-au luat micul dejun pe terasa noastra - banane.

Asa ca multumindu-le ca ne-au ales pe noi ca sa vina in vizita la oameni si fericiti de asa o companie aleasa, le-am invitat sa mai treaca ori de cate ori le e foame sau au chef, pur si simplu, sa mai stea la taclale cu doua cupluri de romani si cu un copil mic, fericit si extaziat la vederea animalutelor cu coada in dungi.

Ce atatea vorbe?

2010-09-29T19:21:00.003-03:00

Pe masura ce trece timpul si ma uit asa, la mine, realizez ca nu prea sunt in stare sa leg doua vorbe, cand e vorba de vorbit si nu de scris. Pur si simplu, nu (mai) sunt buna la vorbit. Ma intreb daca am fost buna vreodata. Imi amintesc asa, episoade in care parca ma pricepeam la oratorie, cu tot nodul meu din gat. Insa de la o vreme, cand e vorba sa leg doua-trei vorbe cu sens, ma ascult vorbind si mi se pare ca suna foarte foarte rau.

Si la scoala eram mai bine la examene scrise. La orale imi tremura vocea ca la un pui de gaina si scoteam niste fraze jumate cantate, asa, de la atata tremurici.

Cand am fost in Ro am fost invitata sa vorbesc la un eveniment frumos numit Saptamana Alaptarii. Am luat microfonul si am vorbit, vreo 5 minute. Dupa ce am terminat de vorbit (transpirata fleasca, cu nodul de gat aflat bine proptit, la locul lui, cu mainile tremurand), mi-am dat seama ca n-am zis nimic din ce vroiam de fapt sa transmit si ca uitasem oricum mai mult de jumate din ceea ce imi propusesem eu acasa sa glasuiesc.

Poate ca mi-ar prinde bine o perioada o experienta gen Ramana Maharshi - tac si comunic numai in scris. Si imi pun o steluta in piept pe care scriu I am in silence si asa stiu si oamenii cu care ma intalnesc sa nu vorbeasca cu mine si sa imi respecte tacerea.

Vorbele mi se par din ce in ce mai inutile. Din ce in ce mai inutile. Oricum nu reusesc sa transmit vorbind nici 10% din bogatia de viata pe care o simt de cele mai multe ori desfasurandu-se inauntrul meu. Si, atunci cand incerc sa pun in cuvinte vorbite ceea ce e in mine, nu imi iese. Suna asa, inutil. Gol. Fals. Ca si cum vorbeste altcineva, strain mie.

Habar nu am sa explic fenomenul, sa explic ce se intampla si de ce. Stiu doar ca ma uit la mine si nu pot sa vorbesc ca lumea. Pot doar sa scriu, din cand in cand, cat de cat ok si aliniat cu simtirile si lumea mea din mine.

Iar eu, cand nu scriu, imi par terna, plictisitoare, urata si grasa. Na.

Si acuma tac si ma pregatesc sa mananc clatitele alea pe care le coace Andreea in bucatarie. E super bucatareasa. Acu' vreo 2 seri a facut o placinta cu mere pe care am ras-o asa, fierbinte, in 10 minute. O tava intreaga. Deci, am burta mai mare decat o aveam acum 2 saptamani, cand am plecat din patria mama.

Si iar e totul simplu

2010-09-27T19:41:00.001-03:00

Oceanul. Mare. MARE! Puternic, neimblanzit, integru, adevarat, spunandu-si in fata si iubirea, si furia, rostogolindu-si trupul si fiecare muschi si fiecare fibra la nesfarsit, val dupa val, flux dupa reflux dupa flux dupa reflux, iubindu-se cu tarmul in felul lui salbatic si franc, asa, fara prea multa introducere si niciodata plictisitor sau grabit.

Oceanul. Stau pe mal, ca de obicei cu apa un pic mai sus de glezne si ma simt o furnica mica mica, o vietate cu ochi, acolo, coplesita de spectacolul care imi activeaza toate simturile, toate. Uruit de apa navalitoare in urechi si stropi reci pe piele si gustul sarat pe limba si lovitura valului peste picioare si imaginea unui zid de apa care se pravaleste la cativa metri in fata mea si mirosul de pur si aerul tare care imi alearga prin nari si prin plamani… Inspir, il trag in piept pana simt ca e prea mult, ca plamanii imi sunt prea mici ca sa incapa atata frumusete, ca explodeaza de atata Ocean dezlantuit.

Oceanul. Si la poalele lui, cat vezi cu ochii, plaja pustie, nisip fin, perfect, zilnic nivelat si spalat si macinat marunt de marele sau prieten, Oceanul. Plaja pustie, pana la orizont si mai départe, doar apa si nisip si cocotieri. A, da, si vantul. Si in zare o ceata – stropi de apa, miliarde si miliarde de stropi de apa, inaltati din valurile pravalite fara oprire.

Si iar ma intorc la mine. Vietatea cu ochi, cu apa un pic mai sus de glezne, privind la maretia asta a Naturii. Incep sa topai si sa alerg prin apa si sa arunc stropii cu picioarele si sa sar si sa dansez si sa fac rotocoale in nisipul ud si strig si tip si ii dau Oceanului bucatele mici din furiile si frustrarile mele, tipand la el si rastindu-ma si dandu-i lui tot ce nu mai vreau eu sa car in spate, sa le ia el si sa le amestece in apa si nisip si sa le spele si sa le dea inapoi Lumii, transformate in iubire si forta, exact asa cum este el. Iubire si forta.

Si apoi se trezeste si Sasha dupa 1 ora si ceva de dormit in cort pe plaja si este cel mai fericit copil din Univers, asa cum rade el in hohote, cu cei doi dinti de jos, in timp ce lipaie in patru labute apa si se sperie cand vine un rest de val mai mare pana la el, pe plaja uda, se refugiaza in brate la mami sau la tati si apoi iar incepe sa lipaie in manute si genunchi, se aseaza pe burta si gusta apa cu toata gura si rade iar si chiuie de bucurie.

E atat de simplu.

Un copil traind cu toata fiinta lui clipa si ceea ce ii ofera ea.
Un Ocean, facandu-si clipa de clipa treaba, total dedicat si total aliniat cu misiunea lui.

Impacare. Conectare. Credinta

E atat de simplu. De fiecare data cand imi aduc aminte cum se face, devine brusc atat de simplu. E nevoie doar sa inchid ochii si sa VAD, sa imi umplu plamanii cu aer si sa simt. Atata. La ce buna o viata de filosofat, rascolind cu mintea prin intrebari, dogme, pareri, gandiri, razgandiri si iar intrebari? Le ce bun, cand toate raspunsurile sunt in inima si in inima e Dumnezeu? Cand simt, cand inchid ochii pentru a-i deschide cu adevarat, catre ceea ce e firesc si simplu in jurul meu, cand ma simt si cand respir, cand sunt recunoscatoare, cand multumesc, cand apreciez, cand ma deschid si binecuvantez, cand cred si am incredere, cand ma daruiesc vietii si curg cu ea, atunci imi simt inima si in inima e Dumnezeu.

Si Dumnezeu e TOT. Si TOT e Dumnezeu.

E atat de simplu. De ce oare UIT asta atat de des?

In cautarea timpului pierdut

2010-09-22T19:56:00.005-03:00

...si bine v-am regasit.

Am tacut. Si in mine tac inca. Suntem inapoi, in Pira, de o saptamana si ceva. Ne merge intr-un final si netul in noua noastra locuinta. Am terminat aproape si tot ce vroiam sa facem prin casa, ca sa o simtim ca pe caminul nostru.
Inainte de toate astea am ajuns cu bine si cu ceva peripetii amuzante (de exemplu, pe Otopeni, nu au vrut sa ne faca check-in din cauza ca nu aveam bilet dus-intors si nu scria pe pasapoarte ca avem vize permanente de Brazilia. Ne-am urcat in avionul de Frankfurt alergand, dupa ce ne-au si strigat pe nume prin tot aeroportul. Pe urma, la Frankfurt ne-au scos fix pe noi doi din marea de zburatori, ca sa ne verifice laptoapele; erau ok. In avion - compania Condor, aratand usor asa a autobuzul Straoane-Focsani - stewardesele nemtoaice aveau caldura si amabilitatea unui congelator, ba chiar una din ele m-a apostrofat sa imi culeg copilul de pe culoarul dintre scaune si sa il tin eventual nemiscat in brate, ca aici nu e loc de joaca!!!).

La Ilheus ne-au asteptat Mike si Marcus la aeroport, cu VW Combi incarcat de bagaje, peste care am mai pus si noi cele 100 si ceva de kile ale noastre, plus cumparaturile de la supermarket, ca omul mai trebuie si sa manance. A urmat o cursa pe intuneric pana in Piracanga: Mike, Marcus si Florica in fata, eu si Sasha chirciti pe un scaunel cu tona de bagaje in fata noastra, intr-un alt colt Ollie, copilul de 5 ani al lui Mike si pe cele doua scaune de pe motor Andreea si Razvan, simtindu-se ca intr-un film de David Lynch, in masina care scartaia din toate alea si zbura cu 120 la ora si in curbe, si peste denivelarile de pe drum.

In sfarsit. Todo bom, cum ar zice oamenii astia pe aici.

In rest, nu m-am aflat inca. Sunt intr-o stare morocanoaso-obosita, nu vad nimic in jur, nu vad nimic in mine, mi-as lua o lunga vacanta singura si ma tot caut si ma caut si nu stiu unde sunt. Deconectata, asa ma numesc acum. Deconectata de tot ceea ce conteaza pentru mine.

Doar in seara asta am vazut luna plina si oceanul si raul argintii de lumina si paduricea in mijlocul careia vietuim scaldate in poleiala de luna rotunda, cu fiecare umbra conturata si parand o padure fermecata. Am simtit pentru cateva minute ce simteam aici acum 3 luni, inainte de excursia in Romania. Am simtit pacea sufletului si am simtit ca doar sunt si am simtit iubirea aia in mine si am simtit recunostinta ca mi-e dat sa vad si sa miros si sa aud si sa respir frumosul, asa cum numai Dumnezeu in colaborare cu Mama Pamant au stiut sa il faca.
Am vorbit apoi un pic cu Florian. Da, poate ca mintii si corpului si sufletului si spiritului le trebuie un pic de vreme ca sa se alinieze iar, dupa ce le-am dat in cap cu oras, depresii, televizor, mancare proasta, galagie, lume multa si facut orice in afara de a sta fata in fata mine insami. Poate ca e nevoie de ceva timp, mai ales ca nu stiu sa ma cheme deja Laura-Iluminata.

Fac ce fac, si iar sunt prea exigenta cu mine. Si fac ce fac, si iar sunt prea delasatoare in munca mea cu mine. Fac ce fac, si iar ma uit si pe urma ma intreb cine naiba sunt si ce caut eu aici si de ce si unde m-am pierdut.

Cam asa imi e acuma. Imi trebuie un pic de timp.

Dar in rest, suntem bine si sanatosi, iar Andreea si Razvan sunt si ei bine si sanatosi si in adaptare, pentru cine se intreaba. Gatim impreuna, mancam, bem cafele si ceaiuri, ne hlizim, margelim, pictam, povestim, trebaluim prin casa si ne bagam picioarele in Ocean impreuna. Razvan a zis ieri ca acuma, dupa ce a facut baie in Ocean, Marea Neagra i se pare cam degeaba. Un fel de lac, adica. Andreea i-a raspuns ca nu e degeaba. E pentru aruncat peturi si scutece murdare in ea.

Gata. Atat pentru acum. Dar sa stiti ca tot va iubesc. Si ca zambetul meu interior, chiar si in lipsa mea de conectare cu mine insami, e tot acolo. Cuminte, tacut, autentic si sagalnic, asa, ca un intelept tare intelept, care tace, stie tot si doar ma asteapta neclintit, cald si linistit sa ma intorc acasa la mine, la noi. Stie ca sosesc acasa. Zambetul meu interior e tot acolo.

Cu bagajele la usa

2010-09-10T16:19:00.008-03:00

Cand am plecat, acum un an, am plecat stiind ca vreau sa plec de tot, dar simtind ca inca nu m-am deconectat de Romania. Simtind ca sunt inca aici, ca "acasa" pentru mine va fi intotdeauna un sat numit Straoane, din judetul Vrancea, unde mi-am crescut copilaria alergand, jucandu-ma in iarba, mancand prune din prun si visine din visin, asa nespalate si cu zeama curgandu-mi pe haine...

Acasa va fi, cred, intotdeauna Straoanele meu. Intotdeauna. Acolo am fost eu copil. Si asta ne marcheaza pe toata viata. Tocmai de asta caut mereu viata aia in aer liber, alergatura cu vreun catel adoptat tinandu-se dupa mine, fericirea libertatii totale, aerul curat, natura verde, ulita prafuita si picioarele goale si murdare, spalate seara la cismea...

Acum plec iar. Acolo unde am gasit, in ACUM-ul meu de ACUM, si natura si aerul si libertatea si verdeata si picioarele desculte si cismeaua si fericirea si sentimentul ca SUNT LIBERA.

Si de data asta simt ca plec cu adevarat.

Ca viata mea e acolo, ca nu mai e aici.

Si ca imi iau ACASA al meu - Straoanele si pe mama mea si pe Anca si pe tata si pe Mihnea si graiul meu romanesc si cantecele si dealurile verzi si prunii si muntii si vita de vie si pe Claudia si pe Agatha, pe Rami si pe Mihaela, lungile conversatii cu surioara mea in baie, in timp ce ea statea in cada si eu pe buda cu capacul pus...

... plimbarile de mana cu mama si cafelele baute in Bucuresti la terasa, noi doua, asa, ca fetele, dansul pe strada cu Mihnea si discutiile noastre de oameni mari si profunzi, brazii mei si paraiele de munte si padurea si schiturile manastiresti de pe vreo creasta de munte si Sarmisegetuza mea si Delta si Vama Veche si chefurile cu gasca si Parcul IOR si atatea si atatea altele... le iau pe toate cu mine, adanc in inima mea, cu atata iubire si recunostinta si pace si cu bucuria imensa de a le fi trait si de a le fi avut in viata mea.

Si imi cer iertare ca plang si ca plangeti si voi, parintii mei si dragii mei dragi. Va iubesc tare, chiar daca o sa traiesc asa departe de voi, cel putin cu trupul. Va iubesc tare tare. Si suntem impreuna iar intr-o fractiune de secunda, doar la un gand distanta, atata. Si doar la o bataie de inima distanta. Suntem impreuna, cu iubire si cu bucurie. Si imi cer iertare si va multumesc ca SUNTETI, voi, dragii mei dragi...

E vineri seara tarziu. Bagajele sunt aproape gata, in casa care deja nu mai e a noastra. E a lui Claudiu si a Georgianei si am rugat-o pe ea, pe casa noastra (care mi-a zis in seara asta ca o cheama Hillary!!!!) sa ii primeasca pe noii ei prieteni cu bratele deschise. Si sa ii iubeasca si sa ii ingrijeasca la fel de frumos, de bland, si cu aceeasi iubire cu care mi-a fost mie acoperis si prietena si confidenta si sora, in aproape 10 ani in care am crescut impreuna.

Duminica plecam. Peste un Ocean, in viata noastra din cealalta realitate. De data asta, simt ca plec. Chiar plec. Si o fac cu liniste si imbratisare si iubire. Cu recunostinta. Spunand, din toata fiinta mea, TE IUBESC, ITI MULTUMESC, fiecarei secunde si fiecarui om si fiecarei intamplari si fiecarui zambet si fiecarei lacrimi si fiecarui suis si fiecarui coboras din viata mea de pana acum. Abia asteptand sa continui, cu un nou capitol, aventura asta fascinanta care se cheama VIATA!

La buna vedere, oameni frumosi!

Somn.

2010-09-09T12:47:00.009-03:00

Ma simt teribil de in urma cu somnul. N-am mai dormit la pranz de 300 de ani, asa ma simt - am tot bantuit prin orasul asta mare, cu copilul in brate, deci daca el n-a dormit intr-un pat, ci in brate in masina sau pe la prieteni pe lavite, se cheama ca n-a dormit nici maica-sa. Adorm in fiecare seara pe la 8, cand culc baiatul, si ma trezesc o ora mai tarziu ca n-am facut dus, nu m-am schimbat de haine si eventual i-am mai si promis lu' sotzu' ca petrecem seara impreuna.

N-am mai dormit la pranz de o vesnicie.

Pana azi.

Pana acum 10 minute, mai exact.

Cand m-am trezit dintr-un somn de 3 (TREI!) ore!!! Florian l-a adormit in brate pe Sasha pe la 3 jumate, l-a adus in pat, m-am bagat si eu langa el si... s-a trezit dupa vreo 40 de minute. Eu nici nu puteam sa ma misc de oboseala.
Am rugat ingerasii sa ma ajute.
Intotdeauna fac asta cand simt ca singura nu ma descurc.
I-am rugat sa ma ajute si sa mai imi dea niste posibilitate de somn, chiar acum, pe loc...
Copilul ma tragea de ochi, de nas, de fata, de sani, maraia a plans si incerca sa ma incalece ca sa se dea jos din pat, eu deschideam agale o bucatica de ochi si il trageam cu blandete inapoi langa mine... pana cand a inhatat tzatza si a supt-o ca de sfarsitul lumii, asa. I-a dat drumul brusc 10 minute mai tarziu, s-a intors cu spatele, s-a lipit de mine si dus a fost.

Am deschis timid ochii doua ore si jumatate mai tarziu, m-am uitat la ceas, am socotit ca am dormit in total mai bine de 3 ore. Sasha doarme inca. Precum copiii aia ai altor parinti, care dorm la pranz si cate 4 ore legate!!!

Iar acum nu stiu ce sa fac. Maimutza tot dorminda, eu mi-am luat laptopul in brate langa el, in pat, si nu stiu ce sa fac cu timpul asta liber. N-am mai avut de 9 luni si ceva maruntis. Deci ce sa fac eu cu timpul asta liber, acuma, ca nu s-a mai intamplat sa doarma Argint Viu atata timp si eu sa pot sa fac asaaa... cevaaa... Ce?

Faca-se voia Ta

2010-08-26T15:22:00.005-03:00

Concluzie: de fiecare data cand suntem credinciosi adevarului nostru, de fiecare data cand ne ascultam nevoile si le comunicam cu iubire, de fiecare data cand ne suntem credinciosi noua insine si facem si spunem EXACT ceea ce simtim, totul curge.
CURGE.
Cu fiecare respiratie a lui Dumnezeu, a Universului, a Vietii.
Curge.
Si fiecare se afla in spatiul lui propriu.
Eu in al meu. El in al lui. Fiecare in spatiul sau propriu. Fiecare in locul lui de la Dumnezeu.
Si ne putem intalni cu totii la mijloc, simtind iubire si respirand iubire, daruind iubire si primind iubire, creand fericire si frumos si bun.
Pentru ca asa nu exista frustrari, nu exista tradari, nu exista minciuna, exista doar EU SUNT ASTA si ma accept si ma iubesc in totalitate asa cum sunt si imi urmez drumul si chemarea si calea mea de la Dumnezeu data.

Si de fiecare data cand ne tradam pe noi insine ca sa ii facem altuia pe plac, de fiecare data cand totul din NOI ne spune una, si noi facem alta – de frica, de rusine, din dorinta de a fi acceptati, de groaza ca ne judeca societatea, mama, tata, Dumnezeu, tata mare, de groaza si mai mare ca nu o sa ne mai iubeasca nimeni, de teama ca o sa se supere el sau ea sau cineva sau oricine – de fiecare data cand suntem mai putin decat adevarul nostru si de fiecare data cand nu ne iubim si nu ne respectam pe noi insine… de fiecare data ordinea Universului se strica si totul se impiedica si mai devreme sau mai tarziu totul devine minciuna si se departeaza de iubire si de adevar si de integritate. Si ne punem piedica noua si celor de langa noi, pentru ca totul e legat si totul functioneaza impreuna si pentru ca o bataie de aripa de future in coltul asta de lume chiar creeaza o furtuna in celalalt colt si pentru ca fiecare din noi e o caramida cu locul ei in imensa constructie a Universului si de fiecare data cand nu ne ascultam si ne tradam se cheama ca nu ne facem treaba. Ca ne bagam noi in seama aiurea.

Si totul ar fi mereu atat de simplu daca am FI ceea ce SUNTEM, mereu, mereu, fara ezitare, fara abatere, fara teama, frumosi si plini de credinta si increzatori in Tot Ceea Ce Este.

A fi credinciosi si a ne urma fiecare adevarul sau este cea mai mare dovada de iubire si de respect fata de noi insine si fata de cei cu care dam nas in nas in fiecare zi.
Buna ziua. Ma cheama Gigel. Uite, eu sunt asa. Fara masca, fara nevoia sa joc intr-un film ca sa ma placi, fara sa iti caut aprobarea si fara sa ma las pe mine deoparte ca sa ma mulez pe nevoile si asteptarile tale. Uite, asa sunt eu. In pielea goala. Si daca asa cum sunt eu se potriveste cu asa cum esti tu, e minunat. Mergem bucata asta de drum impreuna, daca drumul e comun. Si daca nu se potriveste, tot minunat e si ne imbratisam si ne multumim si ne vedem fiecare de cararea lui, cu bucurie si recunostinta.

Faca-se voia Ta, si nu a mea. Asta e Adevarul meu de la o vreme incoace. Faca-se voia Ta, si nu a mea. Eu sunt un canal curat si perfect prin care sa curgi Tu. Tu, adica Eu, cea din Tine nascuta. Inspiratie. Intuitie. Creativitate. Iubire. Lumina. Faca-se voia Ta.

Te iubesc. Iti multumesc.

Imi place

2010-08-24T03:49:00.004-03:00

Imi place sa merg incet. La pas, negrabit. Chiar daca inca nu reusesc sa vad in jurul meu altceva decat pe Sasha si cei 3-4 pasi in fata, ca sa nu ma impiedic. Imi spun ca atunci cand minunatia asta cu ochi o sa inceapa sa mearga singurel, o sa vad iar mai multe in jurul meu.

Dar nu asta era important, in propozitia asta. Important e ca imi place sa merg incet. Sa savurez. M-am plimbat cu Sasha in brate prin carturesti si m-am topit in mii de coperti de carti, de ceaiuri aromate, de lumanari frumos parfumate, de jucarii si carti pentru copii (scumpe, nene!), m-am contopit cu el in brate in miile de detalii care ma fac sa zambesc si sa spun ca viata e tare ghidusa, creativa, colorata si atat de vesela!

Imi place sa citesc, sa ma opresc apoi si sa reflectez la ce am citit.
Imi place Dunarea in Delta si Marea la Sf Gheorghe, asa cum imi place nostalgia care m-a cuprins in cele cateva ore state in Vama Veche, pe plaja, in fata la Stuf...

Imi place sa iubesc. Sa simt. Imi place sa mi se umple pieptul de fericire. Sa zambesc dimineata cand ma trezesc. Sasha rade deja cu toata fata, uitandu-se la noi, apoi se concentreaza pe facut caca... si atata se suceste si invarteste ca invariabil ajunge cu fundul mirositor cand la nasul meu, cand la nasul lui taica'su... si imi place tare sa ma trezesc zambind asa si sa spun in gand, primul lucru, "Buna dimineata! Te iubesc! Iti multumesc!"

Imi place sa mangai copacii din parc, cot la cot cu copilarie fericita, care e lesinat dupa copaci si flori si vrea sa atinga tot ce are trunchi, radacini si crengi.

Imi place sa visez noaptea si sa imi amintesc ce am visat si sa ii povestesc lui Florian, care a devenit ceva mai deschis la genul asta de impartasire.
Si imi place de mor sa beau frappe de la Tosca din Dristor si sa mananc inghetata vafa cu cioco de la joe.

Imi place micul dejun din parc - covrigi cu mac, calzi, de la piata de la Grigorescu cu iaurt de baut. Imi place pe terasa la Verona. Imi place pe pajiste la Mogosoaia si mirosul de la teiul ala mare mare langa care am poposit cateva ore sambata asta.

Imi place de Astrid si de Giuliano, de Andreea si de Razvan si de Corina si de Dragos si sunt tare, tare fericita ca o sa petrecem multe, multe chestiuni impreuna acolo, in cealalta realitate...

Imi place ca mai avem putin si plecam din nou. Imi place cand am curaj sa spun drept si cinstit ce simt si imi place sa plang cand sunt prea incarcata. Imi place jumatatea de zi in care am stat cu Rami pe patura, in parc. Si imi place noaptea dormita la Agatha si orele mereu prea scurte pe care le-am depanat povestind...

Imi place ca simt tot mai putin nevoia de a-i salva pe ceilalti. Imi place ca simt tot mai mult compasiune si intelegere si iubire si acceptare. Imi place ca gasesc in mine puterea de a spune tot mai des, indiferent de persoana sau de situatie, Te iubesc, Iti multumesc, Te rog sa ma ierti, Imi pare rau, toate in gand, toate pentru purificarea mea si a fiecarei fiinte cu care intru in contact, fie si prin intermediul televizorului sau al radioului.

Imi place ca inteleg din nou. Imi place ca mi-e tot mai putin frica, din nou. Imi place ca mi-e pace, din nou. Imi place pacea. Armonia. Echilibrul. Iubirea. Sunt toate starea mea naturala. Sunt toate starea noastra naturala. Imi place tacerea. Si linistea.

Imi place.
Te iubesc.
Iti multumesc.

...pai oare de ce?

2010-08-18T16:27:00.003-03:00

Oare cum se face ca toti oamenii, cu mici exceptii, se lumineaza pe dinauntru si zambesc cu toata fata si cu ochii atunci cand vad copii mici? Cum se face ca oamenii mari se inmoaie asa, cu totul, cand o mogaldeata de carne zambeste sau se joaca sau vorbeste in limba bebelusilor sau ii priveste drept in ochi?

Si oare cum se face ca aceiasi oameni mari se incrunta la loc si redevin seriosi, seci, reci si plictisitori cand se privesc din nou unul la celalalt, uitand ca o secunda mai devreme le radea toata fiinta?

Si oare cum se face ca, atunci cand copiii sunt inca mici, mici de tot, oamenii mari gasesc rabdarea si bunatatea care le da voie sa ii vorbeasca mititelului cu alinturi, cu blandete, cu zambet in glas si iubire in tonul vocii? Si doar cativa ani mai tarziu, cand copilul mic de tot a mai crescut, aceeasi oameni mari ii vorbesc rastit, urat si agresiv si uita ca e vorba de aceeasi fiinta care era cu putin timp in urma mica si pufoasa si gangurea si zambea la ingerasi?

Oare ce au bebelusii de misca in noi toate zidurile si ne ating acolo, in profunzimea fiintei noastre, unde suntem deopotriva cu Divinitatea? Si ce nu mai avem atunci cand crestem, de ne atingem unii in altii toate butoanele care dor si ne fac sa ne muscam si sa ne lovim, unii pe altii?

34

2010-08-05T16:45:00.002-03:00

"Astazi e ziua meaaaa/ Zi frumoasa ca mineeee/ Mi-am adus ghiocei/ Ca sa-mi murmure ei/ Cat de mult ma iubeeeeeesccccc...."

Uite asa am cantat in gura mare prin IOR, la pas cu sotzu' si copilu', ieri cand am contorizat 34 de trandafiri impletiti in cununa vietii. Ziua mea de nastere. Am baut apa plata, am mancat cate una bucata pateu cu branza si una bucata croissant cu unt de caciulita, plus cate o minitarta cu fructe. Si pe urma m-a dus Floricescul la Casa Satya si am lesinat de fericire, ca tare iubesc locul ala si mancarea lor perfecta si energia aia minunata si tare dor imi era de revedere, dupa aproape 2 ani...

N-am avut chef de tam-tam de ziua mea. Si nu doar pentru ca virgula copilul din dotare avea febra mare si maraiala si moleseala, nu. N-am avut chef de tam-tam de dinainte, de cateva zile bune, de cand ma tot gandesc ce sa fac de ziua mea. Am decis sa nu fac nimic special. Doar am mers la pas prin parc, in drumul spre cumparat pateu + croissant + minitarta + apa, am deschis larg bratele, am respirat adanc, am imbratisat Pamantul si Cerul in gand, am multumit lui Dumnezeu pentru Viata si mi-am dat voie pret de cateva minute sa fiu doar eu cu mine, pe o bancuta, sa inchid ochii si sa imi zambesc, sa ma simt, sa ma conectez cu Mine, cea de Dumnezeu facuta...

Ca tare departe de Mine, cea de Dumnezeu facuta ma simt de la o vreme, tare deconectata si confuza, tare galagioasa in capul meu si tare putin asezata in inima mea...

Asa ca am stat un pic cu mine. M-am trecut pe repede inainte in revista. Si am vazut ca starea mea, oricat de mult as vrea sa dau vina pe imprejurimi si imprejurari, se datoreaza in totalitate mie. Doar eu. Responsabila. De starea mea de deconectare. Ca si de starea mea de gratie. Eu sunt cea responsabila.

Si ca sa nu mai pierd timpul balacindu-ma in continuare in ganduri gen "vai, ce confuza sunt", am zis sa multumesc, mai bine. Pentru tot ce e in viata mea, dupa 34 de ani.

Sasha. Florian. Va iubesc, baietilor!

Ai mei. Anca, Mihnea, Codrin, Paul. Mama, tata. Toti ai mei, veniti la botezul lui Sasha. Oameni pe care ii iubesc, uneori atat de tare, ca ma doare carnea pe mine. Oamenii astia pe care vreau cu disperare sa ii vad fericiti, zambind, bucurandu-se... si ma doare rau cand nu e asa.

Viata mea. Curajul de a-mi urma calea, chiar si atunci cand toata lumea ma priveste crucis si cauta sa ma convinga ca gresesc. Lasitatea mea. De a spune mereu adevarul meu... am multumit si pentru asta. E ok, sunt inca lasa... dar acum ma accept ceva mai mult si nu ma mai judec (chiar asa de tare) si ma iubesc mai mult, chiar si asa, lasa... Invat. Sunt pe drum. Cresc. Ma mai impiedic de cate un bolovan. Cad, insa nu asa de dur ca altadata. Ma ridic, ma scutur de praf, beau un pahar cu apa rece, respir adanc si pornesc mai departe. Binecuvantez bolovanul si continui sa merg. Inainte. Cu bucurie, cu credinta, cu incredere.

Iubirea mea. Dumnezeu. Ingerii mei toti. Maestrii mei, care sunt toti oamenii. Inima mea. Dumnezeu. Unul. Acelasi. Fara de care nu e viata. Fara de care nu e sens in viata. Fara de care e pustiu.

Multumesc. Am 34 de ani. Si ma conectez eu la loc, nici o grija! Uite, mi-am scris inima pe hartie, aici... si parca deja am inceput sa ma simt din nou... Si sa imi aud iar ingerii falfaind din aripi langa mine...

Vacanta la Braila

2010-07-20T16:40:00.003-03:00

Cu Sasha, fara Florian. Scriu postarea asta la calculatorul ostenit al lui tata si tastele fac un tzacanit al naibii de enervant, in conditiile in care micul buburuz doarme pe patul aflat la 1 metru jumate distanta.

Mi-e bine. Sunt intr-o adanca pace. Tocmai i-am scris un mail lui Esther, in Piracanga, in care ii spuneam ca sunt tare fericita. Fericita pentru ca descopar ca am in mine linistea, iubirea, lumina chiar si aici, in Ro, tara in care imi era frica sa ma intorc. Totul mi se pare frumos - tot ce vad, tot ce traiesc, tot ce intalnesc imi pare usor, drag, simplu, binecuvantat...

...binecuvantez in fiecare seara toti oamenii, toate intamplarile, toate locurile si tot ce mi-a iesit in cale in ziua ce tocmai se incheie... tot ce s-a intersectat cu mine pe parcursul unei zile. Binecuvantez si ziua care vine. Si noaptea. Si totul e binecuvantat.

Petru-Codrin, noul meu nepotel. Mic si gandacel si inca privind si vorbind cu ingerasii lui... l-as tine in brate toata ziua, l-as mangaia si l-as dragali - cum ii faceam lui Sasha cand era mic-pitic si statea la chestii din astea. Acum nu mai sta, a crescut si e la capitolul "exploram". Nu il mai prinzi la stat in brate imbratisat si lipit, nu. Petru-Codrin insa sta. L-as lipi de mine cu superglue.

Mihnea, nepotelul meu cel mare. Nu mai vrea sa mergem de mana pe strada. Are 7 ani, vorbeste intr-una si pune miliarde de intrebari. Azi, in biserica, in timp ce il asteptam pe preot ca sa vorbim de botez:
"Laura, de ce nu e pictata in biserici si caderea lui Lucifer din Rai? Ca doar si el a fost Inger si doar si el a facut parte din Rai, nu?"
"Laura, dar de unde stiu oamenii ca asta e chipul lui Dumnezeu, pictat in biserici?"

Tania, verisoara mea de la Constanta si cei trei copii ai ei - Eva, Andrei si Ioan. Frumosi toti 4, ca niste lumini. Frumosi si buni si blanzi, mi-au umplut inima de bucurie!

Mama si Tata, bunicii incantati sa petreaca cateva zile cu nepotul din Brazilia. Tata asa il si prezinta la toti cunoscutii, in parc: "Asta e brazilian sadea, nascut in Pernambuco!". Sasha adoarme la mama in brate, in timp ce ea ii canta "Un elefant se legana". A inceput sa ii recunoasca, micul buburuz, pe bunicii de la Braila. Si e indragostit de mama. Poate pentru ca avem aceeasi blandete si caldura si moliciune a firii, asa...

Totul, totul imi pare binecuvantat. Frumos, luminos, bun, curat, totul...

Viata e frumoasa. "Pentu ca pasanile zboana si flonile inflonesc, mami!" - asa cum i-a amintit Adi, baietelul de 3 ani, mamei sale Alina, cea care a uitat, de o vreme, ca viata e frumoasa... Copiii stiu, simt, vad ca viata e frumoasa! Si ce bine e cand le dam voie sa ne invete ei pe noi adevarurile astea atat de simple, atat de simple...

Viata grea

2010-07-12T13:25:00.008-03:00

Am iesit la plimbare pe la 11. Toti 3. Am facut piata - usor, asa, dupa buget - si pe urma am luat drumul parcului.
Plimbat, mult. Mancat covrig, piersica si baut apa, asisderea si copilul. In plus, el a mai consumat si lapte. De mama. Pe banca, la umbra.

Pe la ora 1, a sosit Piticul. Il stiti. Ala care are un ciocanel cu care loveste in moalele capului. (Bine, el mai are si o foarfeca cu care taie filmul, dar o foloseste doar in cazuri de betie. A clientului, nu a Piticului).

Prima victima cazuta sub lovitura ciocanelului a fost Sasha. A adormit exact ca un bebelus, in carucior.
Am profitat si am intins rapid patura sub un bradulet, la doi pasi de arteziana aia care tasneste pana la cer, fix pe buza lacului. Ne-am asezat comod, apoi am luat pozitia culcat si am atipit si noi, pret de vreo 15 minute. Florian a si sforait. Ne-am trezit din motive de pamant tare si dureri de coaste.

S-a trezit si Sasha, l-am luat cu noi pe patura si ne-am jucat in toate felurile, toti 3, pana pe la 4. Cand ne-a atacat piticul ala cu foamea.

Asa ca am plecat agale spre casa, pe langa lac, oprindu-ne sa ne uitam la broastele testoase, la rate si la pestisori. Sasha a vorbit si a cantat tot drumul si a zambit tuturor trecatorilor, cum face el de obicei.

Au urmat papa bun, joaca, joaca, joaca, joaca, inghetata si alune pentru noi doi, piersica, baita, lapte si somn pentru copil.

Aproximativ asa ne-am petrecut ziua de azi.

Grea viata avem, ma jur!

Frica din IOR

2010-07-10T04:46:00.002-03:00

Eu cu Sasha in parc. Cu caruciorul. Nu se prea omoara cu statul in carut. Sta asa, 5-10 minute, roade o jucarie, aplauda ce aplauda, vorbeste ce vorbeste si pe urma ma striga si ridica manutele catre mine si ma cauta si imi cere sa il iau in brate.

Il iau, ne asezam pe o banca, ne dragalim, cantam si ne pupam... si pe urma mai incerc o data faza cu caruciorul, poate poate reusim sa ne mai plimbam un pic si sa ramana si spatele meu in stare de functionare. Reusesc. Adoarme, in leganat de carut si miros de verde din IOR.

Timp pentru mine sa ma uit in jur. Sa ascult. Sa observ. Ma doare inima. Rau. Durere din aia in care simt ca imi iese inima din piept, ca ma sufoc, ca trebuie sa respir adanc, adanc de tot...

...Pentru ca vad mame si tati si bunici, mai ales bunici, iesiti cu nepotii in parc... Doamne! O plimbare in parc care e toata numai un strigat si un racnet si un smucit copilul de mana.

"Nu depasi betonul! Nu ai voie in iarba, nu ti-am spus odata? Ma, cu cine vorbesc eu?Treci aici imediat! Mai, obraznicule, mai, tu chiar vrei sa ma faci sa te pocnesc! Lasa floarea aia jos imediat, nu ai voie in iarba, nu intelegi?" Si copilul e smucit de mana si tras pe banda regulamentara de beton.

Mai incolo, o fetita e in iarba, bunica e pe banca si departe, hat, departe se aude un sunet de motor de masinuta din aia cu care se plimba cei de la spatii verzi prin parc.

"Ana! Treci incoace! Vine masina!"

Copila isi vede linistita de imprietenirea ei cu iarba verde, ridica capul catre bunica si se intoarce la joc.
"Ana! Mai, cu cine vorbesc eu! Vine masina, treci imediat aici, fuga! Hai, misca-te, treci aici acum!"

Fetita se ridica neconvinsa si porneste agale catre banca bunicii. "Mai repede, fugi, nu intelegi? Mai repede! Te calca masina!" Masina e inca departe, departe... fetita ajunge la banca, bunica o ia de mana si o trage violent langa ea... Iar masina coteste pe o alta alee, tot departe...

"Vladut, nu te apropia de apa, ca o sa cazi si te ineci!" Copilul se uita la apa, apoi la bunica, apoi iar la apa - "nu cad, bunica, doar ma uit!" Din nou o manuta smucita si o apostrofare - "esti rau si neascultator!"

Ma doare inima. Rau de tot.

Nu judec. Nu gasesc in capul meu nici un gand de judecata. Doar o imensa tristete. Bunici si parinti si mame si tati care dau mai departe copiilor si copiilor copiilor exact acelasi tratament pe care l-au primit ei, la randul lor... Frica. Punem raul in fata. Bataia e rupta din Rai. Copilul nu e o persoana, e o mogaldeata acolo care trebuie dresata. Controlata. Supusa. Ingenunchiata. Care trebuie sa stie de frica si de pedeapsa si de vocea ridicata a celor mai mari ca el. Si asta inseamna iubire. Respect? Ce e ala? Sa ma respecte el pe mine, bai nene, ca el e mic si eu sunt mare si el nu stie nimic si el trebuie sa ma respecte, da?

Frica. O lume care isi creste copiii in frica.

Se trezeste Sasha. Ma opresc, ma asez pe vine langa el, sa ma vada cand deschide ochii. Se freaca la ochi apasat si apoi ii deschide si ma priveste. Zambeste larg, larg si spune direct "dada!" Si intinde bratele spre mine. Ma asez pe banca, il iau in brate, ne dragalim si cantam si bem lapte de la tzitzi... si au disparut durerile de inima.

Imi amintesc ca fiecare are viata lui de trait.
Experientele lui de experimentat.
Lectiile lui de invatat. Parinti, bunici, copii - toti...
Treaba mea este sa imi vad de ale mele, de experientele mele, de lectiile mele... si in rest sa trimit, din toata inima mea, iubire si lumina catre fiecare om ce imi iese in cale.
Stiind ca, la un nivel pe care noi nu il percepem inca, Totul e asa cum trebuie sa fie.
Ca fiecare invata si creste.
In ritmul sau.
Cu alegerile sale.
Atat.

S-a dus naibii independenta mea

2010-07-07T16:44:00.003-03:00

Ma surprind ca habar nu mai am ce sa fac cand Sasha nu e cu mine. L-a luat taica-sau intr-o dimineata cu el prin oras, la 8 jumate dimineata. La 11 jumate inca nu ma sunase si nu revenisera acasa, asa ca am simtit brusc ca ma apuca tremuratul. Am folosit orele alea fara copil acasa ca sa imi fac exercitiile de yoga, sa meditez, sa fac un pic de curat prin casa si sa raspund la mailuri si in tot timpul asta simteam ca ceva imi lipseste teribil de tare.

Acuma, azi si ieri am fost la Sinaia cu Marius, cu Anne si cu fetita lor Anda. Si Anne - indragostita de Sasha - il tot lua ea in brate, ca sa ne mai elibereze pe noi si ca sa il dragaleasca ea. Eram recunoscatoare, pe de o parte, asa cum recunoscatoare ii eram lui Florian, care si-a oferit el bratele mult mai vanjoase ca ale mele ca sa il poarte in plimbare pe Sasha-adormitul. Si in acelasi timp ma uitam la mine asa, parca fara rost, tanjind dupa greutatea copilului meu la mine in brate, ma uitam la mine cum nu mai stiu ca eu exist si fara Sasha... ma uitam la mine si la cocoasa mea ramasa in spinare, desi nu mai aveam scuza ca il port pe copil si asta imi apleaca spatele... ma uitam la mine intinzand mereu bratele dupa el si vrand sa ii am mirosul in nari si manutele in jurul gatului si capsorul pe piept...

...s-a dus naibii independenta mea. S-a dus. Mi-e dor de el cand doarme. Sunt nopti in care as vrea sa dorm cu el in pat. S-a dus naibii independenta mea. Si cu fiecare zi ce trece si el creste si e tot mai prezent si mai comunicativ si mai topit de dragoste cand se uita in ochii nostri... cu atat ma indragostesc mai tare de copilul asta.

S-a dus naibii independenta mea. Si stiti cum sunt momentele alea cand ne tavalim toti trei pe covor si ne pupam toti trei si ne imbratisam si radem in hohote toti 3, nemaistiind cine gadila pe cine si cine pupa pe cine? Sunt fantastice. fantastic de frumoase.

Diana, ti-am citit tot blogul Micului Print. Iti multumesc tare, tare, e minunat ce si cum scrii, minunat!
Aventurile Micului Print - uite aici: http://aventurilemiculuiprint.blogspot.com/

S-a dus naibii independenta mea. Si sunt fericita.

De prin Ro, doar cateva randuri

2010-07-02T06:23:00.010-03:00

Pai nu mai bine tac eu din gura/mana si nu ma mai apuc sa ma angajez ca scriu mai des? Nu imi iese, dom'le, nu imi iese si pace! Ca in timpul zilei stau cu pruncul sau mai fac una/alta prin casa sau ma vad cu oameni + prunc + tata de prunc, iar seara ma cuprinde o lene... si un somn... si iar o lene... Si asa trec zilele si zero postari pe blogul Vietii noastre inca roz.

Da, suntem tot in Romania. Stam pana in septembrie. Si ne indeletnicim cu facut certificat nastere romanesc Sasha, cu vandut apartament 3 camere IOR (apropos, cumpara cineva? Vreti? Ca noi il dam!), cu botez ortodox copil... si mai ales cu revazut oamenii si parintii si familiile.

Obositor, un pic. Nu ca ar fi prea multa activitate, ci prea mult zgomot. Pentru mine, cel putin, e prea mult zgomot. Ne trezim dimineata, si eu si Florica, de parca am fi fost batuti sistematic toata ziua. Si noaptea. Ne trezeste Sasha la 6-7, el e in verva si noi dormim pe noi.

Deconectata, un pic. Nu imi gasesc ritmul, trairile, gandurile... nu ma simt, eu pe mine. Ma caut, ma scotocesc, nu ma simt. Mi-am descoperit doar, acum doua dimineti, niste frici pe care le credeam vindecate deja: frica de abandon. Frica de respingere. Frica de singuratate. Au fost toate proiectii din capul meu, nimic exterior care sa le declanseze. Dar le-am gasit acolo, la locul lor, in timp ce eu credeam ca nici vorba sa mai imi fie frica de abandon, respingere, singuratate...

Ce ma bucura este ca acum le vad, insa. Le observ. Le vad si nu ma mai panichez. Doar ma uitam la mine, asa, tremurand de frica pe dinauntru, cu fata aia lunga si cazuta (de s-a intrebat si sotzu' ce o fi cu mine si a dat fuga la piata si mi-a luat flori, dragul de el). Si, cum sa explic eu ca sa fie clar... de data asta nu mai imi era frica de frica asta. O vedeam, o simteam si stiam ce e de facut ca sa o transform in iubire, in liniste, in pace din nou. Nu mi-a mai fost frica sa simt ca doare in piept, ca doare in stomac, ca se propteste un mic nodulet in zona gatului... nu.

Asa ca ceea ce altadata mi-ar fi luat niste ore bune, sau chiar zile, ca sa calmez si repar, de data asta mi-a luat 5 minute de solitudine si de respiratie constienta.

Bucuroasa, nu doar un pic. Mi-am regasit iubitele. Pe Agatha. Pe Claudia. Pe Rami. Pe Mihaita. De parca nu ne-am fi despartit niciodata. Frumos, cald, firesc... E asa de bine cand vorbesti aceeasi limba cu cineva, asa de bine...

...si mai grasuta cu vreo 2 kile. Pai credeti ca mancarea gatita romaneste, fie ea si vegetariana, nu ingrasa? Hehe! Ingrasa, neica!

...si am pleca inapoi in Brazilia chiar maine.
Dar mai stam un pic.
Pana in septembrie.

Revin curand. Va pup.

Din nou in Romania

2010-06-18T16:16:00.003-03:00

Suntem acasa, in apartamentul din Bucuresti, in casa care mi-a fost acasa ani intregi. Am regasit-o frumoasa, pusa impecabil la punct de parintii lui Florian, calda (si la propriu, si la figurat) si avand la locul lor toate lucrusoarele mele mici si frumoase, care au dat atata lumina si seninatate unui apartament de 3 camere din Salajan.

Suntem acasa, si totusi nu mai simt ca asta e casa noastra. Simt ca suntem intr-o vacanta in Romania. Doar o vacanta... Simt ca "acasa" nu mai e aici. Ca tot ce a fost de spus, de trait, de iubit, de iertat, de invatat, de acceptat aici a fost incheiat deja. Ca sunt chiar in momentul ala in care doua fiinte care s-au iubit enorm si se iubesc inca isi iau ramas bun, cu inimile pline si impacate, dandu-si drumul una alteia, cu binecuvantare si recunostinta, pentru ca fiecare sa isi urmeze mai departe calea separat.

Uneori mi-e ciuda pe mine ca nu scriu mai des pe blogul asta. Nu e o promisiune, e doar o zicere cu martori: o sa caut sa scriu mai des. Acum am doar nevoie sa ma asez un pic, sa imi gasesc ritmul, sa il ajut si pe copilul nostru sa si-l gaseasca pe al lui. Si sa las degetele sa alerge pe tastatura. Precum un pianist care devine una cu pianul lui.

Azi am iesit pe seara in IOR, toti 3. Am stat cateva minute intinsa pe iarba, cu Sasha intins pe mine. Mi-a placut. Am iubit IOR-ul mereu. Mereu. L-am regasit un pic cam prea aglomerat. Si cam prea modernizat. Mi-a placut insa ca au facut aleea de beton pastrand copacii, strecurandu-se printre ei, lasandu-i sa traiasca mai departe.

Maine, sambata, plecam la nunta la Navodari. O sa revad marea noastra cea mare. Si o sa fac operatiunea invers: o sa imi plimb degetele pe suprafata apei, rugand-o sa salute din partea mea Oceanul. Invers fata de cum faceam la Ocean, cand imi plimbam degetele pe suprafata apei si o rugam sa salute din partea mea Marea...

Suntem in Romania, in vacanta. Bine v-am regasit, oameni frumosi!

Si oameni, si ingeri

2010-06-06T16:11:00.000-03:00

As asculta Nicu Alifantis intr-una. Si Nicu Alifantis cu versuri de Nichita si mai si. Asta ne-a cantat in masina in ultimul nostru drum la Ilheus, inainte de venirea in Romania. Alifantis cu Nichita, si pe urma Alifantis cu Zan.

“Du-ma fericire in sus si izbeste-mi tampla de stele, pana cand
Lumea mea prelunga si in nesfarsire se face coloana sau altceva
Mult mai inalt, si mult mai curand.
Ce bine ca esti/Ce mirare ca sunt!
Doua cantece diferite, lovindu-se, amestecandu-se.
Doua culori, ce nu s-au vazut niciodata.
Una foarte de jos, intoarsa spre pamant,
Una foarte de sus, aproape rupta
In infrigurata, neasemuita lupta
A minunii ca esti, a intamplarii ca sunt.”

De fiecare data cand ascult Alifantis cu cu Nichita, simt ca si cum o prezenta nevazuta, divina, categoric ingereasca isi face loc langa mine, in lumea mea… Ca si cum muzica asta, versurile astea vin inspirate de undeva din cer sau din fiinta cea mai profunda a autorilor lor… din locul acela din noi insine unde se afla Dumnezeu. Din locul acela din noi insine in care suntem cu totii la fel – lumina divina, bucata din Dumnezeu – identici, minunati, luminosi… si atunci ma umplu de fericire pana in maduva oaselor si simt prezenta aia ingereasca cum imi sta alaturi, cuminte si buna.

Nichita a fost inger. Inger venit in trup de om. Ingerimea sa manifestandu-se in versuri. Si la fel si Nicu Alifantis – ingerimea sa manifestandu-se in muzica. La fel l-am simtit dintotdeauna si pe Freddy Mercury – inger in trup de om. Nu am nici o indoiala. Inspiratie divina transpusa in arta.

O sa ajungem in curand in Romania. O sa ajungem in curand in apartamentul nostru de 3 camere, la etajul 10 din 10 al unui bloc de langa IOR. O sa se faca seara si o sa aprind lumanarelele si betigasele parfumate si veiozele cu lumina calda si mica, o sa aprinda Florian o narghilea cu tutun de mere si o sa ii rugam iar pe Alifantis si pe Nichita sa ne cante, noi doi stand cuibariti in canapea si, de data asta, ciulind din cand in cand urechile si catre dormitor, sa il auzimpe Sasha in caz ca se trezeste si ne cheama.

O sa lipseasca doar Max din tot decorul asta… Doar blanosul de Max… care sper ca o sa ne vada, batand din aripioarele lui de inger pisicesc, de acolo de unde zburda acum liber si usor si luminos…

…”Suflete noastre dansau nevazute intr-olume concreta.
O sa te ploua pe aripi, spuneai…
[…] nu-I nimic, iti spuneam, Lorelei,
Mie-mi ploua zborul cu pene.

Si ma-naltam. Si nu mai stiam unde imi lasasem in lume odaia…”

Inca niste ganduri despre copii

2010-05-27T09:55:00.005-03:00

Toata viata mea le-am spus altora ce sa faca. De la copiii de la bloc, pana la colegii de scoala, prieteni, parteneri de viata si necunoscuti intalniti in tren. Toata viata mea eu am fost desteapta universului, buricul pamantului si persoana datorita careia rasare soarele in fiecare dimineata. Sa ziceti mersi ca n-am murit pana acu’, ca ramaneati fara soare pe cer, taica!

Cand eram sefa de trib la munca, nu eram in stare sa le explic altora un job, o sarcina ce era de indeplinit, si sa imi iau mainile de pe ea. Nu. Preferam sa fac tot eu si sarcina aia, ca doar asa eram sigura ca era facuta BINE. Doamne, ce fiinta! Cum m-ati suportat, fratilor, atatia ani, fara sa ziceti nimic?
Defect din copilarie. Mi se trage, cred, in primul rand de la tata – tatal meu este cel de-al doilea buric al pamantului, desigur DUPA mine. Iar cel de-al treilea este Florian.

Amuzanta viata asta, asa-i? Cum atragem noi pe langa noi EXACT acele persoane si situatii care sa ne oglindeasca PERFECT propriul comportament. Ca si cum ne uitam in oglinda. Si acolo suntem tot noi, doar ca de data asta avem un alt chip.
Si dece ma enerveaza mai tare Florian cand imi spune ce sa fac la fiecare pas si se baga peste mine pana si cand fac o mancare banala, acolo - ca trebuie sa isi dea el cu parerea si sa imi spuna sa invart cu lingura spre dreapta, si nu spre stanga – cu atat mai mult ma regasesc si eu in acelasi tip de comportament. Da, poate m-am mai inmuiat in ultimii 3 ani si am invatat sa il respect pe celalalt, sa ii permit, sa ii dau spatiu, sa ascult, sa am incredere, sa am rabdare… insa pana acu’ 3 ani… ei bine, le cer IERTARE tuturor celor care au fost in viata mea, indeaproape, pana acum 3 ani si au primit din plin povetele, sfaturile si bagatul in seama, toate atat de bine intentionate ale Buricului Pamantului pe nume Laura.

Pai si la ce toata introducerea asta lunga?

La faptul ca m-a marcat cursul asta despre educatie libera, tinut de Margarita, pana in maduva oaselor:

“Nu ii spune niciodata copilului tau ce ar trebui sa faca. Ce sa raspunda. Cum sa salute. Cu ce ar trebui sa se imbrace. Ce si cum si cat sa manance. Ce ar trebui sa gandeasca, ce sa simta si la ce sa priveasca. Lasa-l sa descopere singur, sa aleaga, sa invete facand si uitandu-se la ce e in jur. Nu face TU lucrurile pentru el. Nu iti transforma copilul in inca o oaie din multime. Depinde de parinti sa ajute copilul sa scoata din el adevaratul lui potential – pur si simplu respectandu-I alegerile, gandurile, sentimentele, corpul, miscarile, ritmul si timpul lui de evolutie, de invatare, de deschidere catre lume si catre el insusi… Ai increderein copil. Ofera-i iubire neconditionata. Iar iubirea neconditionata inseamna RESPECT.”

Frumos spus, usor de ascultat, greu de facut. Ne surprind, si pe mine si pe Florian, cum nu ne putem abtine si ii spunem ”Iubire, ca sa poti sa mergi in 4 labe trebuie sa misti si manutele, nu doar genunchii… Uite, asa, pui o manuta in faaaaataaaa”…. Sau la faza cu mancatul. Si AM JURAT ca nu o sa ne apucam sa facem avionul si “ia, cum deschide baiatul gura mare, cum?” si nici n-am apucat bine sa ii dam mar facut pure si banana pisata si m-am auzit spunand “uite, vine avionul, brrrrrr” si rugandu-ma de el ”hai, mami, hai te roaga mami inca un degetel (ca nu ii dam cu lingura - slava Domnului, macar atata! - ii dam cu varful degetului nostru, lingura nici nu o vrea bietul copil) si gata!” Lipsa de respect. Lipsa de respect fata de ritmul lui, fata de foamea/nefoamea lui, fata de el ca om, asa, in general.

Pai si cum sa nu ii zic eu ce sa faca, cand la asta ma pricep cel mai bine? ”Uite, mami, ce floare rosie si frumoasa!”. Pe bune? Pai tu nu vezi ca copilul se uita in partea ailalta? Ce treaba ai tu sa il intrerupi de la ce il intereseaza pe el in clipa asta, ca sa ii bagi in ochi ce ti se pare tie mai interesant decat ce il intereseaza pe el?

Margarita, pe de alta parte, e mandra de noi: “Ce copil norocos, cu asa parinti!”, zice ea si pe urma tot ea se corecteaza: “de fapt, n-are nimic de-a face cu norocul. A stiut exact ce parinti si-a ales, de cand a decis sa vina la voi si nu la altii” si aici ii dau dreptate. Chiar daca am uitat, stiu ca fiecare dintre noi si-a ales parintii acolo, la nivel de suflet, si s-a inteles cu ei ce experiente sa traiasca si ce sa invete prin viata cu parintii. Ne zgaim amandoua la Sasha trantit pe jos pe podea, pe paturica. Face exercitii, invata sa mearga de-a busilea si in acelasi timp vorbeste si tipa cat il tin plamanii, de bucurie si fericire pentru perfomantele lui.

“Stii cat de putini copii sunt lasati sa se miste asa liber si sa vorbeasca asa cat ii tine gura? Stii cat de putini?” zice Margarita iar mie mi se pare absurd.

“Cum adica? Pai cum ii tin pecopii, daca nu asa?”

“In brate sau intr-un patut in care nu au loc sa exploreze sau in carucior, iar cand incepe sa vorbeascain gura mare il iau repede la plimbat si la distras atentia si la bagat mancare pe gat, ca sa nu deranjeze vecinii. Sau, si mai rau, la certat si criticat si tachinat copilul – ca e rau, ca nu e cuminte, ca isi supara parintii, ca daca nu tace pateste nu-stiu-ce, si asa mai departe… si nemaimiram ca lumea arata azi cum arata, cu oameni mari carora de copii li s-a spus intr-una ca sunt rai pentru ca sunt ei insisi…”, imi povesteste Margarita si mie mi se pare ca asa ceva nu se poate, ca toti copiii se joaca pe podea liberi si sunt lasati sa vocifereze – ca doar e firesc, e varsta la care isi descopera glasul, sunetele, strigatele, nu?

Iubirea inseamna respect. Iubirea inseamna a-I permite celui pe care il iubesti sa fie el insusi. Iubirea inseamna acceptare. Iubirea inseamna incredere- in calea, in ritmul, in alegerile celui pe care il iubesti. Iubirea inseamna credinta ca totul este spre binele cel mai inalt al fiecaruia. Iubirea inseamna toate cele de mai sus, aplicate si asupra propriei noastre persoane.

Si iata cum toate cele pe care le invat si le descopar despre iubire, despre adevarata si singura IUBIRE… le redescopar si le invat inca o data prin copilul meu, cel mai mare, mai cinstit si mai adevarat MAESTRU al oricarui parinte care vrea sa asculte, sa priveasca, sa observe, sa simta, sa invete, sa creasca si el, odata cu copilul sau…

Povestea noastra

2010-05-17T07:42:00.004-03:00

“Acesta este un test.
Nu stiu daca exista acest e-mail, nu stiu daca Sasha este femeia pe care o caut, nu stiu multe…
Stiu ca am fost in uichend intr-un loc minunat... ca am intalnit oameni minunati... ca m-am simtit CEL MAI BINE DIN LUME... asta o stiu foarte bine...
Repet, acesta e doar un test... daca am gresit adresa va rog sa ma scuzati si sa nu bagati in seama aceste vorbe… oricum nu le-ati intelege...
Multumesc.

PS: E-mailule... daca ar fi sa existi, sa traiesti, inseamna ca acel uichend exista, ca eu am intalnit niste oameni minunati, ca m-am simtit CEL MAI BINE DIN LUME, ca... femeia pe care o caut este Sasha..”.

Atat. Fara semnatura, fara nimic. Si venind de pe o adresa de mail care nu imi spunea absolut nimic. Era 19 mai 2008, tocmai ma trezeam din somn dupa un week-end superb in VamaVeche si imi citeam mailurile de pe adresa pe care o aveam pe vremea aceea la revista Sapte Seri, unde scriam in fiecare saptamana sub numele Sasha.

Dar nu a fost nevoie nici de semnatura, nici de un nume cunoscut la expeditor. Dupa cum a inceput sa imi bata inima, am stiut ca e EL. El, omul pe care l-am intalnit la mare, la un foc de tabara, omul cu care m-am plimbat pe plaja si ne-am sarutat intr-una si am vorbit ca si cum ne cunosteam de multe, multe vieti…Omul de care am simtit ca m-am indragostit la prima vedere si de la care mi-am luat la revedere fara un numar de telefon, fara o adresa de mail, fara nimic… gandindu-ma ca asta a fost tot, un week-end superb de povesti si sarutari si o imbratisare stransa de adio si fiecare mai departe cu viata lui…
…dar sa o luam cu inceputul.

Pe plaja la Vama, vineri seara, foc de tabara si ziua lui Sabin, toti prietenii mei acolo…si Inu, fostul meu sot statea de vorba cu un tip. M-am apropiat de ei si am salutat…si tipul se opreste din vorbit, cu gura cascata, privindu-ma asa, ca impietrit…

“Doamne, esti cea mai frumoasa fiinta pe care am vazut-o vreodata!” imi zice el si intinde mana ca sa facem cunostinta.”Florica”, se prezinta omul, iar Inu intervine si spune ”Ea e Laura, sora mea”.

Eu intru in joc si in acelasi timp ma gandesc “ce vrajeala si pe flacaul asta. Auzi, ce texte are – cea mai frumoasa fiinta…”

Florica continua sa ma priveasca lung, iar eu ii spun ca imi este foarte cunoscut si ca ne stim sigur de undeva… apoi vad ca are verigheta pe deget. Imi spune ca e casatorit. Iar eu il privesc in ochi si ii spun “OK, iti doresc multa fericire!” si dau sa plec. Dar ma intorc si ii mai arunc asa, la misto – “si nu sunt sora lui Inu. Sunt fosta lui sotie”.

A urmat o noapte in care am stat cu totii la foc, am povestit si am ras si iar am povestit, iar Florian nu isi lua ochii de la mine si eu simteam ca il stiu dintotdeauna si ca este ceva ce se intampla chiar acolo, pe loc, intre noi… in sfarsit. La 6 dimineata am plecat la culcare, iar eu am iesit pe balcon sa imi usuc parul. Stateam la Frontiera, intr-una din camerele cu fata spre mare. Florian era jos, privind catre camere, asteptand…ni se incruciseaza privirile, ii fac incet cu mana si intru inapoi in camera, la somn.

Sambata dupa 10 ne regasim cu totii pe plaja. Florian vine iar la noi, in gasca noastra, se apropie de sezlongul meu si imi arata telefonul:

O fotografie cu rasaritul.

Apoi a doua fotografie - cu balconul meu…

Eu zambesc, il privesc, inteleg si nu zic nimic…

Cateva ore mai tarziu,eu la coada la clatite… simt ca cineva ma imbratiseaza din spate si aud o voce vorbind la telefon:
“Da… sunt la clatite… ce fac? Ce sa fac… Sunt foarte foarte indragostit”. Si eu din nou zambesc si nu zic nimic si ma desprind din imbratisare si imi vad de clatitele mele si el de ale lui.

Vine din nou seara, un nou foc de tabara, din nou priviri lungi, nesfarsite de adolescenti timizi… e veslie, e bine, dasam cu totii in nisip, ma indragostesc de o fetita de vreo 3 ani care danseaza cu mine, povestim…sunt fericita. Tare. Si ma ridic sa ma duc la toaleta (la Stuf) si imi spun ca daca in drumul asta il intalnesc pe Florian (aflat acum cu prietenii lui) o sa il sarut si atata.

Il gasesc la intoarcere, pe plaja, stand in fund in fata marii… Ma duc la el si ii spun ce mail primisem in dimineata de vineri de la unul dintre cititorii mei:

“Femee, tu esti Iubire!
... pentru asta nu trebuie sa te vad, ci doar sa te citesc ... si ma umplu, ma umpli, cu tine, cu Iubire. ... da, cu doi de "e", adica ee
... continua... gandul meu bun fie cu tine.”

Si ii spun ca ma simt fericita, binecuvantata, pur si simplu fericita, recunoscatoare, fara vreun motiv extern mie, pur si simplu... Ii mai spun ca scriu la o revista cu pseudonimul Sasha, apoi il sarut pe buze, lung, apasat, un sarut adevarat... si ma ridic si plec.

A venit dupa mine, m-a luat de mana si ne-am plimbat prin toata Vama, pana la 6 dimineata iar. Ne-am privit ochi in ochi, am respirat impreuna, ne-am sarutat si ne-am imbratisat, am vorbit despre Viata si Dumnezeu si Energie si copilarie si frumos... si ne-am dus fiecare la culcare, in treaba lui.

Duminica a fost ziua in care mi-a spus ca a mai simtit ce simte acum numai o singura data, cu 11 ani in urma, cu prima lui prietena. Ziua in care mi-a povestit despre sotia lui, cu care era casatorit de un an, ziua in care mi-a vorbit atat de frumos despre ea. Si eu l-am ascultat si l-am imbratisat si iar m-am simtit fericita sa aud toate astea. Ne-am plimbat in stanga, pe stancile alea mici, pe scoicile care taiau talpa si prin apa rece... apoi am revenit la gastile noastre.

Ne-am imbratisat pentru ultima oara, ne-am sarutat, i-am spus ca ii multumesc pentru week-endul asta si ca ne vom vedea, poate, intr-o alta viata...

Am plecat. Spre Bucuresti. Am condus pe autostrada, cautand sa inteleg ce simt si ce e in mine... si am gasit doar bucurie. Iubire. Nici un fel de asteptare. Nici un fel de plan. Nu aveam telefonul lui, nu aveam nici un contact de la el si nici el de la mine. Si nici nu vroiam sa le aflu. Pur si simplu, un week-end de povesti si sarutari, doar atat, nu ceream si nu vroiam nimic mai mult.
...iar luni dimineata - mailul asta. La care raspund. Scriind ca da, este emailul lui Sasha si da, si stapana acestui email a avut un week-end minunat... si ca multumeste... si atat. Mi-a scris din nou, cerandu-mi sa ne vedem. Ne-am vazut a doua zi la un ceai la Serendipity, am stat iar de vorba ore in sir. Mi-a scris ca a trimis mailul ala la intamplare, neavand nici o idee daca adresa aia exista, daca va citi cineva...

In urmatoarea zi a plecat la Paris, s-a intors 48 de ore mai tarziu, l-am asteptat la aeroport, am mers sa mancam ceva si acolo, la restaurant, mi-a spus ca s-a hotarat si ca el e 100% sigur si ca divorteaza. Ca el pe mine m-a asteptat toata viata si pe mine m-a cerut acolo, Sus... ca atunci cand ne-am luat ramas bun in Vama el si-a spus, in urma mea “Tu esti mama copiilor mei si iubita mea adevarata” si acuma trebuie sa rezolve cu durerea si dezamagirea pe care o sa le provoace tuturor celor pe care ii iubeste... dar e hotarat, divorteaza.

Nu l-am crezut. Am insistat sa se gandeasca, sa cumpaneasca, sa simta... sa nu se arunce cu capul inainte doar ca sa iasa dintr-o casnicie pe care nu o mai vrea... Au urmat 3 saptamani in care am vorbit mult. In care am facut in sfarsit schimb de numere de telefon. In care ne-am scris lungi, nesfarsite, minunate mailuri de indragostiti. In care ne vedeam din cand in cand, la cate un ceai si povesteam, si imi spunea despre sotia lui si despre durerea ei si eu iar il rugam sa se mai gandeasca si sa simta si sa fie bun si bland si rabdator si atent cu ea si el imi spunea ca s-a gandit si simte si stie...

Trei saptamani de la intalnirea noastra ne mutam impreuna, sotia lui stiind toata povestea si fiind de acord sa divorteze.

Putea sa fie un dezastru intalnirea noastra, cea de dragoste, dupa 3 saptamani... N-a fost. A fost superb. Din nou, ca si cum ne-am fi stiut si potrivit din multe, multe vieti...

Restul... il stiti deja.

Am sarbatorit pe 16 mai 2 ani de cand ne-a indragostit din prima clipa. 2 ani in care am trait impreuna atata iubire si armonie si intelegere... si atatea certuri si conflicte si dezamagiri si neadevaruri si frici si iertari si impacari si apoi iar atata iubire... 2 ani in care am inteles si am ales sa mergem mai departe impreuna, ca parinti, ca iubiti, ca prieteni, ca parteneri de crestere... Nu e usor. N-a fost usor deloc. Si de atatea ori am vrut sa plecam, care incotro... si tot de atatea ori ne-au adus inapoi iubirea asta imensa si adevarul spus in fata si intelegerea ca suntem impreuna cu un motiv – acela de a ne cunoaste pe noi insine, fiecare pe el insusi, cu adevarat...

Si 2 ani in care a aparut minunea asta de copil, care ne face sa ne reinventam si sa ne vindecam pe dinauntru si sa intelegem ce e in noi si sa vrem sa fim mai treji, mai constienti, mai aliniati cu NOI, cei adevarati... Sa fim Oameni, cu O mare.

Te iubesc. Iti Multumesc. Te iubesc. La multi ani, iubitul meu drag!

Eu, fata in fata cu durerea

2010-04-27T19:41:00.004-03:00

Universul meu ocupa, de ceva timp, doar spatiul creat de bratele mele intinse, cu palmele unite. Uneori, e chiar mai mic decat atat: nici macar nu intind bratele. Doar le strang in pozitie de cosulet, culcus pentru copilul meu Sasha. Privesc mereu in jos, catre zona dintre abdomen si piept, unde de obicei imi sta Sasha. Uit sa respir adanc. Uit. Uit sa ridic capul si sa privesc cerul. Soarele. Copacii. Pasarile. Uit. Ma duc cateodata singura sa inot, sa ma plimb pe plaja si nu pot sa stau mai mult de 15 minute. Gandul la copil ma trage inapoi. Gandul meu ca nu sunt o mama buna decat daca sunt non-stop cu el, langa el, in jurul lui, protejandu-l, alintandu-l, inconjurandu-l. Uneori, cand Sasha isi doarme somnul de 20 de minute de dinainte de baia de seara, imi iau ragaz sa ma asez pe scaunul de alaptat, afara, pe terasa din fata camerei noastre de la etaj, si sa stau asa,cu picioarele pe balustrada, privind nemiscata la nori, la apusul in culoarea vaniliei, la luna ce rasare, la frunzele leganate de vant…

Universul meu s-a smochinit. S-a strans, si eu ma strang cu el, in loc sa ma extind, sa imi umflu pieptul, sa imi infloresc fiinta a iubire. Ma smochinesc respirand frica si nu stiu de ce mi-e frica. Nu stiu.
Ceva imi da cu virgula, in ultima vreme. Ceva din mine pune o mare virgula in ecuatia existentei mele de acum si caut sa inteleg CE e ceva-ul ala si ce vrea de la mine. Ce parte din mine nu e la locul ei, ce parte din mine cere atentie si sufera si ma trage de maneca. De ce mi-e frica? De ce?

“Simte si observa. Simte si observa”, spune o voce din mine, continuu, asa ca ma las sa simt si sa observ. Si observand, aflu cat ma judec, cat ma condamn, cat ma urasc, cat nu ma iubesc. Cat de vinovata ma simt, pentru fiecare schelet din dulap – fiecare judecata, gand negativ, furie, lipsa de rabdare, injuratura, respingere, critica pe care o gasesc in mine, la adresa mea, la adresa altora… Apoi mai trec niste zile si continuu sa simt si sa observ si sa muncesc cu mine si incep sa ma tin iar in brate, sa ma mangai, sa imi vorbesc cu blandete si acceptare, sa imi spun “e ok, iubita mea. E ok, frumoasa mea dulce. E ok sa simti asa, nu ai de ce sa te judeci, e ok si te iubesc si te accept asa cum esti, in totalitate si te iubesc asa cum Dumnezeu te iubeste, neconditionat”… Si ma simt mai bine.

…si ma duc la o sedinta de masaj de rebalansare cu Samadhi, un italian care face masaj terapeutic si traieste aici, in Pira. Imi explica ca masajul asta reface pozitia corecta a corpului prin lucrul in profunzime asupra muschilor, in asa fel incat energia vitala – Viata, Energia, Dumnezeu - sa curga corect, plenar, prin fiecare fibra. Imi vede spatele cocosat, pantecele impins in fata, imi vede umerii adunati si pozitia nefireasca a gatului si imi spune ca e in regula, totul se poate repara.

Doua ore. O ora pe fata, o ora pe spate. Un masaj cu atata durere, in profunzime, cu atata durere… “Respira”,imi zice Samadhi, “respira, da afara tot ce ai blocat in muschii astia, tot ce nu mai ai nevoie sa tii acolo, da afara tot si inspira in loc lumina si iubire”.

Si respir. Pentru prima data in viata mea, respir cu durerea asta. Respir, nu mai imi tin respiratia, nu o mai blochez. O las sa fie, o simt, ma inunda, imi tremura degetele si imi umbla furnici prin tot corpul si capul mi se invarte, si respir. Nu mai blochez nimic. Imi apasa pe muschii de pe abdomen si ma arunca iar in toate amintirile din noaptea travaliului, din dimineata nasterii lui Sasha, ma arunca iar acolo, in locul din care fug de 5 luni si refuz sa vad, ma arunca acolo cu toata forta…si eu respir. Adanc, zgomotos, gemand de durere, respir si dau afara tot ce nu isi mai are locul in mine.

Simt ca imi invat lectia. Fuga de durere – toata viata mea am fugit de durere. De cea fizica, de cea emotionala- toata viata m-am facut ca durerea nu exista si ca eu nu am nimic in mine ce doare. M-am mintit splendid. Cu maiestrie. Pana la nasterea copilului meu – pe care atat de mult am dorit-o naturala – cand durerea m-a inghesuit din toate colturile, obligandu-ma sa ma uit la ea. Dar chiar si atunci am fost mai smechera. Chiar si atunci am zis “nu, durerea asta nu e a mea, REFUZ sa accept ca ma doare, REFUZ!” si am blocat totul si m-am chircit si m-am ascuns si m-am opus cat am putut… Si de asta a fost atat de greu. Fiecare femeie care a nascut natural si a inteles procesul imi spune acum ca secretul este sa ACCEPTI durerea, sa lucrezi cu ea, sa te scufunzi in ea si sa te inalti cu ea, impingand si lucrand cu fiecare contractie, vazand in ea un pas mai aproape de nasterea copilului. Eu am facut exact opusul.

Si abia acum incep sa inteleg. Abia acum incep sa simt, cu adevarat, in mine - dincolo de cunoasterea la nivel rational pe care o am despre conceptul de dualitate care caracterizeaza viata pe Pamant – simt in mine ca DUREREA si PLACEREA sunt UNA. Ca albul si negrul sunt UNA. Ca intunericul si lumina sunt UNA. Ca toate sunt UNA, pozitiv si negativ, ca toate sunt in toti si in fiecare si ca ASTA este Creatia, Viata, Universul, Forta, Dumnezeu. Ca a alege doar albul inseamna a refuza perfectiunea Creatiei. Inseamna a crede ca Dumnezeu e mai putin decat perfect, in toata Creatia sa. Ca a crede si a incerca sa imi feresc copilul de portia lui de suferinta, de durere, inseamna doar ca imi asum o povara imposibil de dus, care ma face sa ma smochinesc. Si mai inseamna sa ii refuz lui, copilului meu, dreptul lui la evolutie, la crestere, la inaltare…

Doamne, si cat mi-a luat sa inteleg asta! Cat mi-a luat sa inteleg ca durerea, suferinta sunt parte din Viata si ca numai EU sunt cea care crede ca e ceva RAU in suferinta, in durere. Ca EU eram cea care nu acceptam si nu vedeam DARUL continut in suferinta. Uriasa mana intinsa pe care Viata mi-o da, ca sa cresc mare. Ca sa cresc inspre ceea ce sunt de fapt – Spirit venit in trup ca sa ma experimentez pe mine insami. Ca noi toti, ca fiecare dintre noi.

Iarta-ma, Suflete! Iarta-ma, Viata! Va iubesc si va sarut cu recunostinta mainile. Si Multumesc pentru atata iubire si rabdare cata imi daruiesti mereu, Doamne! Zic ca acum am inteles, in sfarsit, am inteles. Multumesc!

In proces. Nu deranjati, va rog

2010-04-21T21:08:00.005-03:00

Mi-e frica de furnica asta minuscula, care imi merge pe mana. Mi-e frica de ea pentru ca ciupeste, si apoi doare si ma mananca si ma scarpin pana ma ustura. Mi-e frica de durere. Asa ca o omor. Pe furnica asta minuscula. Si zeci de alte furnici minuscule, din aceeasi familie cu prima, care merg pe perete si de pe perete pe pat si pe perna si la mine in par. Le omor pe toate. Si abia apoi ma intreb “de ce”. Iar raspunsul este “de frica”. De frica de durere.

Aceeasi poveste cu tantarii. Ii omor numai cat se apropie demine. Fara sa le dau nici o sansa. Ii omor pentru ca mi-e frica. De luni de zile, iar ei ma ciupesc in continuare si eu nu inteleg lectia pe care mi-o serveste Universul. Plina de umflaturi rosii-albicioase pe maini si pe picioare, plina de zgarieturi si bube de la atata scarpinat – omor in continuare tantari si nu pricep ce naiba au cu mine.

Pana ieri. Cand stau de vorba cu Olivia. Care imi spune “lasa tantarul sa te muste. Fii suta la suta prezenta atunci cand te musca. Simte durerea. Simte mancarimea. Stai cu durerea asta, nu fugi. Si vezi ce se intampla”. Si asa fac.

Il aud intai – ninini ninini in jurul capului meu. Il vad apoi cum isi cauta un locsor pe mana mea si rezist impulsului de a-l pocni chiar atunci, pe loc, fara nici un fel de avertizare prealabila. Si se aseaza. Mic, subtire, sfrijit ca un tantar – cum poate creatura asta sa provoace atatea probleme? Intai pipaie pielea cu trompa-ac, pe antebrat, chiar la incheietura, acolo unde imi luau sange la dispensar cand eram mica si mergeam la analize - si apoi bang! Isi infige acul in pielea mea, putin si apoi pana la capat, in timp ce eu imi strang pumnul de durere. Il privesc. Sta mult, mult acolo. Trompa se misca in sus si in jos, in pielea mea, precum o sonda forand petrol. Doar ca in loc de petrol iese sange. Burta lui mica devine incet-incet mare si rosie si eu il privesc si simt si stau cu durerea intepaturii si rezist inca o data impulsului de a-l face bucati si de a-i imprastia sangele - care e de fapt sangele meu - pe toata mana din care se infrupta. Inchid ochii si respir, ma scufund in durere si stau asa, pana imi dau seama ca de fapt nu mai doare deloc. Deschid ochii, e inca acolo. Doamne, dar mult dureaza! Nu mai doare, doar ma mananca.

Si tantarul zboara in sfarsit, gras si fericit (cred), iar eu raman intepenita pe scaun si ma scufund in alta durere: aceea de a NU ma scarpina. Ma mananca ca dracu de tare. Imi vine sa latru. Dar nu latru. Si nici nu ma scarpin. Respir, respir, rezist si… trece. Ramane doar o umflatura rosu-albicioasa, ca pleaca si ea 10 minute mai tarziu. Iar in mine ramane zambet.

…hmmm… nu a fost chiar asa de rau. A fost greu, dar nu atat de greu. Cred ca frica de durere e mai mare decat durerea in sine. Si deci ce am invatat de aici? Care a fost lectia? Chiar asta: ”frica de durere e mai mare decat durerea in sine”. Si inca ceva: “daca ma las sa ma afund in durere, sa o simt si sa o traiesc pana la capat, dincolo de ea e lumina. E bucurie. E iubire.”

Profund pentru doar o intepatura de tantar, as zice.

“Vrei sa spui ca moartea unui copil si moartea unui tantarar au, pentru Univers, aceeasi insemnatate? Ca nu e nici o diferenta intre cele doua?”
“Exact”, raspunse Maestrul.”Nici o diferenta”.

Asta o inteleg la nivel rational. La nivel emotional insa, e departe de a fi integrata. Incerc insa sa nu mai omor tantari decat daca este neaparat nevoie. De exemplu, inainte de culcare, se impune o curatenie in plasa de tantari, ca sa pot dormi si eu bine intre cele 3 sesiuni de trezire pentru alaptat copilul.

Trec printr-un intens proces de curatire emotionala. Dau toate mastile la o parte. Pe cine vreau sa pacalesc? Jos toate rolurile, jos!
Siprocesul asta ma duce in noi si noi straturi de lacrimi, durere, vina, frica, indoiala din mine. Ma arunca in trauma nasterii lui Sasha si stiu ca trebuie sa gasesc cumva solutii sa o vindec. Ma arunca in toate fricile mele. Frica de respingere, de abandon, de umilinta. Frica ca, daca imi arat si latura intunecata, nu o sa ma mai iubeasca nimeni. Frica sa spun deschis tot ce gandesc, ce simt, ce traiesc, pentru ca o sa fiu judecata si omorata cu pietre.

Si ma simt asa de obosita, ca as putea dormi 2 saptamani fara pauza. Am obosit fugind. Fugind de mine, de fricile mele, de durerea din mine. Am obosit omorand tantarii din mine. Ma opresc acum. Si ii las sa ma ciupeasca. Si ma scufund in durerea si in mancarimea pe care mi-o provoaca… stau acolo si simt, pana cand umflaturile albicioase or sa dispara si o sa simt iar lumina.

Chestii pe care le stiu. Chestii pe care nu le mai stiu.

2010-04-16T20:01:00.002-03:00

Aproape 1 an. De fapt, nu. Mai mult de 1 an. Ca se socoteste de la 1 ianuarie 2009, cand am plecat in Norvegia. Asadar, mai mult de 1 an. De cand nu mai stiu…

…cum e sa te trezeasca masina de gunoi la 6 dimineata sau alarma unei masini sau o manea de la vecini.
Stiu in schimb cum e sa ma trezeascala 4 jumate dimineata ganguritul copilului meu. Stiu cum suna un stol de papagali la 5 dimineata. Si cum isi vorbesc zeci de feluri de pasari, in pomii din jurul ferestrelor.

…cum e sa urmaresti emisiuni TV. Cum e sa ai televizor.
Stiu in schimb cum se vad pasarile rosii ca focul si fluuturii si soparlele, chiar in buza casei, in direct la micul dejun. Stiu cum arata ochii si urechile unui pui de sarue, ratacit pe terasa seara dupa apus. Stiu cum lumineaza luna. Si stiu ca cerul este plin, plin de stele.

…care sunt ultimile dezbateri politice si subiecte de talk-show.
Stiu in schimb ce simte Olivia, ce simte Margarita, ce simt eu, ce simte Florian. Ce simt eu, mai ales. Am timp sa ma uit la mine, in mine. Nu mai fug in televizor. Stiu ca uneori imi place ca vad in mine. Alteori ma urasc pentru ce vad in mine. Uneori mor de frica. Alteori ma simt plina de curaj, vazand ce vad in mine si cautand solutii pentru vindecare, pentru senin, pentru zambet, pentru iubire. Mai stiu si la ce viseaza prietenii mei si ce vor sa schimbe la ei insisi. Stiu cum ii cheama pe toti copiii de la scoala si le stiu fiecaruia povestea.

…ce se intampla in revistele mondene (Alice, te pup si te iubesc si mi-e dor de tine si multumesc!) si care e cea mai noua vedeta locala.
Stiu in schimb ce noi vizitatori avem in Piracanga, de unde vin si cat stau, stiu cum au ajuns aici si cum le place sa isi traiasca viata, le stiu copiii pe nume – si le aflu pe toate chiar de la ei, dupa un simplu Buna Ziua!

…mirosul gazelor de esapament, energia nervilor din trafic, imaginea cozilor nesfarsite de la semafor.
Stiu in schimb ca pot sa fac 3 minute de acasa si pana la Ocean, la fel de bine cum pot sa fac si 30 de minute – eu decid cat de repede sau de incet pasesc, la ce flori ma opresc sa ma uit, pe ce ruta merg – sa fie pe cararea directa sau sa fac un ocol pe la casa lui Marcelo sau poate ma duc chiar pana la Fabio?

…cum imi sta piciorul in pantofi cu toc.
Stiu in schimb textura nisipului pe talpa goala si gadileala apei reci, cand imi bag picioarele sub cismea, sa mi le curat de nisip inainte sa pasesc pe terasa.

...ce inseamna sa am sefi si sa primesc ordine.
Stiu in schimb sa fac ceva pentru ca vreau si sa spun NU pentru ca asa simt. De fapt, aici trisez un pic. Nu pot sa spun NU usor. Inca nu pot. Dar invat. Invat, cu fiecare DA spus acolo unde am simtit, de fapt, sa spun nu… Stiu ce inseamna sa nu mai faci lucruri pentru ca “asa trebuie”. Ci doar pentru ca asa simti.

Si multe mai sunt inca cele pe care nu le mai stiu. Si sunt si mai multe cele pe care nu le-am aflat inca. Sau cele despre care cred ca le stiu, dar descopar ca, de fapt, habar nu am. Ca doar ma dadeam mare, eu fata de mine. Si ca abia astept sa invat, sa le invat, cu adevarat. Tiii, si cate inca mai am de invatat, de aflat, de descoperit!

Just a perfect day...

2010-04-12T20:51:00.002-03:00

Ziua de azi a fost perfecta. O zi cum imi era dor, de multa vreme, sa petrec. A inceput la 7 dimineata, cand copilul Sasha a adormit (sculat fiind, si noi cu el, de la 04:20 AM), iar eu l-am insotit. Si am dormit amandoi, cocolositi in pat, pana la ora 9. Cand m-a trezit Georgia. In timp ce fi-miu, cu fatza lui la 10 cm de fatza mea, ma privea in ochi si zambea cu o dragoste ce nu stiu sa o redau in cuvinte...

Si a urmat o zi de liniste, doar cu mine si cu Sasha. Florian si Didier au plecat la Ilheus. In sfarsit, singura! Salata de fructe cu fulgi de ovaz, prajitura Pestalozzi dupa reteta Margaritei, ceai de ghimbir cu lamaie si cartea Family Constalation/The Roots of Love a lui Svagito Liebermeister citita in hamac - astea mi-au umplut prima parte a zilei, intre reprizele de joaca si pupat si "avion cu motor" si hranit copilul. Rasetele lui cu hohot cand il gadil pe burta si pe coaste si cand il tin in picioare sau il ridic in sus... wow! Si apoi am decis amandoi sa facem o plimbare, asa ca il pun in sling si plecam catre rau, iar el mi se cuibareste adormit aproape la piept si incepe sa imi linga pielea, cum face de fiecare data cand ii e tare somn si il tin in brate. Adoarme pe la jumatatea drumului, iar eu imi continui plimbarea agale, respirand si leganandu-ma in timp ce ii cant o melodie inventata pe loc.

Inapoi spre casa, trec pe langa Casa d'Amour, casa lui Esther si Alain si imi ies amandoi in cale. Alain gradinarind, iar Esther - cu burtica de graviduta si sanii crescuti, de la Yakari cel mic ce ii creste in pantece - iesind din bucatarie.

"Mi-ai zis acum cateva zile ca iti doresti sa gateasca cineva pentru tine. Stiu ca esti singura azi, asa ca gatesc eu pentru tine. Vino sa iei pranzul cu noi. Am facut fasole in stil kenyan, ca acasa" ma invita Esther si sigur ca zic da.

Doua ore si o masina cu rufe spalate mai tarziu, cu Sasha in brate, ma prezint la masa de pranz, vesela si relaxata. Sasha se joaca, pe o saltea intinsa pe jos, cu maimuta galben cu rosu pe care o roade in fiecare zi, iar noi trei mancam fasole, varza si orez cu cocos, toate facute ca acasa la Esther, in Kenya. Apoi banane trase la tigaie, cu scortisoara. Totul e delicios si povestim despre Kenya, despre copii, despre a alege sa ramai calm sau a-ti pierde cumpatul... stam de vorba. E bine. E liniste si totul curge firesc, normal, nefortat...

Sasha e somnoros iar, asa ca imi spal doar lingurita cu care am mancat bananele si plec spre casa ca sa culc copilul si pe mine langa el. Adoarme cu capul pe umarul meu si iar ne cocolosim amandoi in pat. Dorm doar vreo jumatate de ora si il las pe el sa isi continue odihna, in timp ce eu ma intorc jos, in hamac si citesc si beau ceai.

Si cand se trezeste ne jucam iar, radem si facem avionul, ne gadilam si ne pupam, iar mai pe seara mergem in plimbare si in vizita la vecini. Ajunge si tati la timp ca sa ii faca baie lui Sasha - ritualul preferat al baietilor, in fiecare seara. Apoi adoarme in timp ce mananca si il mut in patul lui... E asa de frumos cand doarme!

Cobor iar pe terasa si stam la povesti, eu, Florian si Didier si mananc empadas cu tomate seco si rucola de la Cabana de Empada din Ilheus, bem bere si ne petrecem seara.
Apoi scriu povestea asta si merg la culcare, multumind pentru ziua asta frumoasa si buna si binecuvantata. Si mi-e dor de mama mea si visez ca petrec niste zile cu ea plimbandu-ne, stand de vorba ca fetele si rasfatandu-ne cu bunatati si cu povesti frumoase, asa cum faceam de fiecare data cand venea la mine la Bucuresti.

Noapte buna! Si buna dimineata!

Cu aripi pe umeri si picioare pe Pamant

2010-04-10T19:29:00.002-03:00

Nu gasesc timp sa scriu. Inca o data, in locul in care nimanui nu ii pasa cat e ceasul, eu nu gasesc pic de timp sa stau cu laptopul in brate si sa scriu. Asta mai ales pentru ca a venit toamna in Bahia (adica e mai innorat si ploua vreo 2 ore in fiecare zi). Fiind mai innorat, inseamna ca soarele numai straluceste toata ziua,chiar daca e tot foartecald. Iar daca soarele nu mai straluceste toata ziua, inseamna ca nu se incarca panourile solare suficient cat sa avem destula energie si seara, ca sa imi tin computerul in priza. Vedeti ce simplu se leaga lucrurile? Ca in viata!

Ce s-a mai intamplat in ultima vreme? Pai, a fost Pastele. Am petrecut cald, gustos si cuminte, cu oameni dragi si cozonac facut de subsemnatii Laura si Florica dupa cartea de bucate.

Am tuns copchilul. Chel. Ca sa ii creasca parul des si puternic. Si ca sa se curete informatiile stocate in podoaba capilara, inca de cand era in burta la mami si de la nastere.

A venit Didier din Franta, deci ne paste iar ingrasarea, ca mancam precum porcisorii de cate ori vine francezul in Piracanga.

Am inregistrat bucuria de a-l vedea pe Sasha cum se rostogoleste de pe burta pe spate, de pe spate pe burta, de pe spate si burta pe toate partile si cum se taraste de la un capat la altul al paturii puse pe podea. Ceea ce face imposibila actiunea de a-mi executa nevoile fiziologice stand linistita pe buda, cu copilul lasat pe pat, ca pana acum cateva zile. S-a terminat, gata. Acum ori il pun in patul lui (de unde nu ma poate vedea, deci miorlaie) si ii cant cat mai tin plamanii, ca sa stie ca sunt aproape, in timp ce caca/pipi, ori fac totul in maxim 30 de secunde, cu tot cu spalat pe maini, ca sa nu apuce sa cada din pat. Acuma, ca pe asta cu taratul pe burta a bifat-o, are impresia ca poate sta in picioare si numai asa vrea sa il tinem. Draga Sasha, mama ta tine sa iti aduca aminte si pe aceasta cale ca ai NUMAI 4luni si jumatate, copilule! Calmeaza-te, neica, zau asa!

Am descoperit blogul unei fiinte minunate, cred ca o sora intru spirit a subsemnatei, asa am simtit-o de la prima fraza citita. O recomand cu toata caldura – Lola Dream Factory – iar linkul catre scriitura ei sincera, adevarata, dezbracata de orice briz-briz-uri si frumoasa, speciala precum margelele pe care le face se gaseste aici: http://lolafactory.wordpress.com/

Si am ajuns la concluzia, mai puternic ca niciodata, ca vreau sa continui sa calatoresc. Am simtit asta mai puternic decat o concluzie. Am simtit-o ca pe o revelatie, pentru ca a venit insotita de sentimentul ala de liniste absoluta, de iubire imensa, de recunostinta pentru tot si toate. Eram, carevasazica, la adunarea saptamanala a comunitatii din Piracanga. Se dazbatea procesul decizional – adica cum sa ne organizam, ca si comunitate, in luarea deciziilor. Ore lungi de discutii si dezbateri. Si da, stiu ca ASA se organizeaza o comunitate. Ca Piracanga este tare la inceput in demersul ei de a deveni o comunitate si ca e multa munca la mijloc. Ca personalitati diferite, viziuni diferite, istorii si trecuturi care au marcat pe fiecare intr-un fel sau altul – iata, se intalnesc in acelasi loc si cauta sa gaseasca drumul comun.

Numai ca eu stateam acolo, in cerc, pe salteluta mea, cu Sasha in fata mea, jucandu-se si vorbind in limbajul bebelusilor cu mine… si am simtit asa, foarte foarte tare, ca viata e in alta parte. Ca viata MEA e in alta parte. Nu in sedinta asta. Nu in discutiile astea. Ca viata mea este cu copilul meu, ca viata mea este in ceea ce simt in inima mea, iar ceea ce simt in inima mea este sa FIU, daruind si iubind si dand tot ce emai bun si mai frumos din mine, acolo unde inima mea ma trimite. Inima mea ma trimitea acum la raul cel cald si bun aflat la 50 de metri distant de locul unde se tinea sedinta, ma trimitea acum in a fi 100% prezenta cu Sasha si atenta la el, ma trimitea acum la a respira briza marii si la a ma bucura de apus… si in nici un caz la a petrece 4 ore discutand despre cum trebuie sa ne impartim in grupuri, despre cine trebuie intrebat in cazul X si cine incazul Y…

Am inchis ochii o secunda si am vazut din nou ceea ce am stiut mereu: bucuria de a calatori, de a cunoaste oameni, de a ma bucura alaturi de ei, de a oferi ceea ce curge firesc, natural, nefortat din mine catre OAMENI si de a purcede mai departe, atunci cand simt ca, din nou, vine firesc, normal, usor sa plec mai departe…

Nu cred ca sunt facuta – cel putin, nu inca – sa traiesc intr-o comunitate, una singura, ani la rand. Simt ca apartin Lumii intregi in aceeasi masura in care imi apartin mie. Simt ca am aripi si ca ele sunt facute sa ma duca peste tot, peste tot unde imi spune inima sa merg. Si mai simt ca pe langa aripile astea mi-au crescut si doua picioare din ce in ce mai zdravene si din ce in ce mai bine conectate cu Mama Pamant. Picioarele astea eu le-am descoperit abia acum vreo 3 ani, pana atunci credeam ca am doar aripi… Si trebuie sa ii multumesc lui Florian pentru ca mi-a aratat ca am si picioare…

Am inceput sa ma intreb ce am invatat, cum am crescut, ce am avut de facut in anul asta de Piracanga. Raspunsurile incep sa vina, si o sa vi les pun si voua curand.

Am plans, un pic mai devreme, dupa ce l-am adormit pe Sasha. Acum am scris toate astea, le-am eliberat si zambesc iar. Si simt ca aripile incep iar imi sa bata, usor si fara zgomot, pe umerii de pe care parca mi s-a ridicat o greutate.

Si vreau sa scriu o carte. Da, sunt hotarata. O sa scriu prima mea carte.

Aproape un nou Paste - partea a doua

2010-04-02T16:29:00.003-03:00

Am gasit aceasta poveste postata pe forumul Editurii For You - http://www.editura-foryou.ro/- si exprima atat de bine ce simt si eu, incat mi-am permis sa o public si eu aici.

Multumesc, Sanda (autoarea povestii)!

O oita avea doi mielusei. Ii erau atat de dragi! Unul era alb si era fetita si altul era cu pete maro, fiind baietel. Fetita era mai indrazneata, baietelul era mai timid. Primavara venise, campul era inverzit iar mieluseii zburdau toata ziua, printre florile galbene de primavara.

Ceva o nedumerea pe saraca oita. Nu prea intelegea ce e cu omul acela tacut care canta din fluier. Cantecul era frumos, dar omul era cam ciudat. Uneori le alerga de colo colo aparent fara vreun motiv. Apoi ii lua din laptele pe care ea vroia sa il dea mieilor ei. Ei, lasa, ca doar nu sunt eu atat de zgarcita. Poate omul are un copil caruia i-a murit mamica si nu are cine sa ii dea lapte. O sa fac cumva sa am laptic si pentru ai mei mieluti si pentru sarmanul om ce ne adaposteste de frig si ploaie.

Intr-o zi oita vede indreptandu-se spre ea o mogaldeata mica. Hmm, oare ce o fi? Sa nu pateasca ceva mielutii mei. A, este doar un copilas. Ce scump si ce dragut este. Ia uite, ce bine se intelege cu mielutii mei. Probabil acesta este copilul care a primit laptele meu. Sa iti fie de bine, copilas.

Si asa treceau zilele. Mieluseii cresteau vazand cu ochii, copilasul devenise prieten cu ei. Se gandea oita: ce noroc pe mine. Am doi mielusei cuminti, care nu dau iama in gradina omului si care sunt sanatosi. Iar copilasul acela este atat de dragut cu ei.

Apoi traznetul veni. Omul i-a luat baietelul mielut. In ziua aceea copilasul nu a venit sa se joace cu mielutii ei. Se gandea sarmana oita: poate l-a luat pe baietelul meu ca sa se joace cu copilasul. Sigur copilasul este bolnav si nu poate veni pana aici.

Veni si a doua zi, omul a aparut si el dar fara baietelul ei drag. A aparut si copilasul, dar curios lucru, nu se mai juca cu mieluta ei, o tinea in brate; niste apa aparu curgand pe obrajii copilasului. Ciudat, isi zise oita. Oare ce este acea apa?

Apoi isi intoarse privirea catre om. Si intreba tacuta: ce ai facut cu copilasul meu? Unde l-ai dus? De ce mi l-ai luat? Nu a fost de ajuns ca ti-am dat lana mea si laptele meu? Aveai si curtea plina de legume, de care mielutii mei nu s-au atins. De ce, omule, de ce?

Iar omul se uita la oita zicandu-si: esti proasta ca o oaie. Ce nu pricepi? Tu esti doar un animal, iar eu sunt stapanul tau. Asa ca ce te tot uiti la mine perplexa?

A trecut timpul peste oi si oameni, cand intr-o buna zi, oita vazu pe om trist. Vazu aceeasi apa pe care o vazuse pe obrajii copilului. Copilul nu mai trecuse de ceva vreme pe acolo, asa ca proasta de oita se gandi ca poate apa aceea are legatura cu faptul ca nu mai primise de mult vizita copilului.

Cand dintr-o data vazu pe barbatul acela impasiv tipand, urland si rostogolindu-se pe jos. Oita cea proasta intelese pe data ceea ce omul bolborosea fara noima: De ce, Doamne? De ce? De ce mi-ai luat copilasul? El era un ingeras, eu nu am facut nimanui nici un rau.

In loc de concluzie...

Credeti ca exista vreo diferenta intre durerea simtita de o oaie la uciderea puilor lor si durerea oamenilor la pierderea copiilor lor? Daca nu credeti ca exista vreo diferenta, atunci renuntati la sarbatorirea Invierii Domnului prin macelarirea mieluseilor.

Primavara este anotimpul invierii naturii, toti oamenii, plantele si animalele se bucura la venirea ei. Mai putin un animal: mieluseii. E singurul lor anotimp. Sunt solidara cu acestia, sarbatoresc Invierea Domnului cu un drob de naut si ma simt mai aproape de rugamintea Domnului adresa Omului: Sa nu faci rau nici unei fiinte vii.

Sanda

PS: De vreo luna am renuntat sa mai mananc peste. Nici macar conserva de ton nu mai mananc. Mama, tata, va anunt pe aceasta cale: sa nu ma asteptati cu peste cand vin acasa. Chiftelute de soia si bors de fasole si salata de vinete cu ardei copti, da? Va pup, Paste fericit!
Fiica Laura

Aproape un nou Paste

2010-04-01T19:15:00.005-03:00

Imi amintesc des de mine, cand eram mica. Imi faceam rugaciunea, seara, inainte sa adorm. Ma asezam in genunchi, cu ochii la icoana si ma rugam asa: “Doamne, te rog fa ceva si fa-ne pe noi, oamenii, mai buni. Ajuta-ne sa ne iertam unii pe altii. Ajuta-ne sa ne iubim mai mult, sa nu ne mai certam si sa nu mai fie razboaie in lume. Ajuta-ne, Doamne, sa fim mai buni si mai iubitori”.

Aveam vreo 5-6 ani, poate 7 cand ma rugam asa… si a trecut o gramada de vreme de atunci si inca ma rog la fel. Ma rog sa fim ajutati sa scoatem la lumina iubirea din noi. Sa fim mai buni. Mai toleranti, mai blanzi, mai generosi, sa ne iubim mai mult, sa ne certam mai putin si sa nu ne mai judecam si criticam unii pe altii.

Mi-am dat seama zilele trecute ca dorinta asta a non-judecatii intre noi, a non-criticii ma bantuie de multa vreme si cu si mai mare forta de vreun an, asa… Cel putin pentru mine este una dintre cele mai complexe si mai dificile lectii pe care simt ca le am de invatat in viata asta – sa nu mai judec. Sa nu ma mai judec pe mine, in primul rand. Sa nu ii mai judec pe altii, si pe partenerul meu de viata, in al doilea rand. Sa ii accept pe oameni, pe TOTI oamenii, exact asa cum sunt ei ACUM, fara sa mai incerc sa ii schimb, sa ii imbunatatesc, sa le spun eu ce sa faca, sa imi dau eu cu parerea asupra alegerilor lor, cuvintelor lor, atitudinilor lor… Sa nu mai judec.

…si am incercat-o pe toate partile. Mi-am inghitit cuvintele, mi-am tocat gandurile, mi-am refuzat ascultarea de lucruri despre care stiam ca vor starni in mine judecati... M-am certat, m-am suparat pe mine, n-am dormit noptile, mi-am impus sa nu mai fac, m-am momit cu recompense si apoi iar m-am suparat si iar m-am iertat… Si tot n-am reusit sa fiu neutra, detasata, tot n-am reusit sa ascult doar si doar sa inteleg, fara sa mai pun etichete, fara sa ma mai revolt, sau fara sa imi fie, dupa caz, mila…

De ce muscam, plini de ura, de indata ce cineva are o parere diferita de a noastra? De ce am ajuns ca prima noastra reactie la aproape orice sa fie una de atac sau contraofensiva? Cum o discutie de opinii diferite ajunge sa fie un conflict? Cum putem sa schimbam nivelul discutiei, pe loc, in asa fel incat sa ascultam cu iubire, sa raspundem cu iubire, sa ramanem in iubire, deschisi, vulnerabili, buni, cuminti, increzatori, stiind ca orice aparent conflict este doar o oportunitate in care sa ne exersam intelegerea, compasiunea, puterea de a actiona din spatiul unei inimi iubitoare si nu din cel al al unei inimi inghetate de frica…

Inteleg ca nu voi inceta sa judec pana cand nu voi reusi sa primesc ORICE – cuvant, situatie, om, simtire – cu iubire. In mod constient, treaz, atent. Si inteleg asta perfect la nivel rational. Caut acum sa integrez in inima mea ceea ce inteleg cu mintea… Caut sa nu mai joc jocul asta de ping-pong – “eu am zis, dar tu ai zis, si ea a raspuns, si el a zis – cine are dreptate?” – jocul asta de atac-raspuns pe care l-am jucat o viata intreaga. Caut sa schimb nivelul. Sa il ridic. Sa il duc in faza in care de la ping-pong sa trec la a asculta cu adevarat, la a ma conecta cu adevarat la ceea ce simte celalalt si la a-i raspunde cu compansiune, cu intelegere, cu iubire, spunand adevarul meu. Fara sa mai atac. Fara sa mai ranesc. Fara sa mai judec.

Vine Pastele. Facem si noi aici oua rosii si drob (de soia) si cozonac, ca acasa in Romania. Ce conteaza mai mult insa decat ceea ce bagam in burta, este ceea ce purtam in noi, in inima, in minte, in cuvinte… Scria cineva intr-un mail primit azi ca “daca am fi cu totii macar o singura zi precum Iisus, lumea s-ar schimba intr-o clipa”. Adevarat.

“Nu judeca, ca sa nu fii judecat.” Asta zicea Iisus. Judecam cand credem ca NOI avem dreptate. Ei bine, cu Iisus si impresionantele sale alegeri in minte, imi dau seama ca, de fapt, chiar nu conteaza cine are dreptate. Conteaza sa ne fim alaturi, sa construim in armonie, sa ne respectam si sa ne ajutam, indiferent de diferente. Si mai inteleg ca de fiecare data cand ma concentrez pe partile pozitive, luminoase, din oameni, din situatii, din tot, ma simt bine. Cand iau oamenii asa cum sunt, si cu alb, si cu negru, dar mai ales cu infinitele tonuri de gri. Cand ma iau si pe mine asa cum sunt. Si ma iubesc cu totul, cu alb, cu negru, cu infintele tonuri de gri…

Si atunci viata e frumoasa. Si totul e iubire.

Paste cu iubire va doresc!

Te iubesc! Iti Multumesc! La Multi Ani!

2010-03-24T09:41:00.004-03:00

Cu 2 saptamani inainte sa te cunosc, am cerut Universului, i-am cerut lui Dumnezeu sa imi scoata in cale barbatul potrivit pentru mine. Nu am mai cerut, ca inainte, sa arate nu-stiu-cum si sa fie nu-stiu-ce. Nu am mai pus conditii. Nici nu mai stiam, de fapt, ce e potrivit pentru mine. Asa ca m-am lasat in Voia Lui si am spus doar atata: “Cer sa cunosc si sa iubesc si sa aduc in viata mea omul potrivit pentru mine”.

Si apoi, peste doua saptamani, pe 16 mai, ne-am indragostit la prima vedere, pe plaja, la Vama Veche si am simtit amandoi ca ne cunoastem, de fapt, de multa multa vreme… Ne-am recunoscut si ne-am privit asa cum se privesc doi oameni care s-au iubit foarte tare in multe vieti trecute si care si-au dat iar intalnire in viata asta, ca sa continue ce au lasat neterminat mai inainte…

…si au urmat zile si saptamani si luni in care m-am simtit binecuvantata ca te am in viata mea… si zile si saptamani si luni in care am vrut sa fug cat mai departe de tine si sa nu te mai vad niciodata…. Zile si saptamani si luni in care am stiut ca TU esti Acela. Si zile si saptamani si luni in care m-am intrebat ce naiba cauti tu in viata mea si cum pot sa scap odata de tine?

…si dupa atatea zile si saptamani si luni, si atatea prin cate am trecut impreuna si mai trecem inca… stiu acum ca suntem unul oglinda celuilalt. Ca ne-am intalnit (din nou, si in viata asta) ca sa continuam sa crestem impreuna, sa ne invatam lectiile, sa ne fim alaturi sprijin si sa slujim nu numai ca oameni, dar si ca ingeri unul pentru celalalt. Si pentru tot ceea ce ne inconjoara.

Pentru toate cate am invatat de la tine si cu tine, pentru fiecare zi noua in care, traind cu tine, am de facut din nou si din nou alegerea intre A FI IUBIRE si a fi frica, pentru ca langa tine invat sa accept si sa nu mai judec si sa iubesc, doar sa iubesc… si mai ales pentru ca ESTI, pur si simplu… pentru toate iti multumesc, iubitul meu!

La multi ani, Florianul meu! Te iubesc! La multi ani!

O poveste adevarata cu crab, soarece si sarue

2010-03-23T19:34:00.004-03:00

Azi pe la ora 3 de dupa-amiaza, un crab cam de marimea unei guri de sticle de lapte din aia de pe vremea de cand eram eu mica, manca furnici dintr-un bustean pravalit strategic langa casa. Statea bine infipt pe cele 6 (cred) picioroange si cu clestisorii ca doua manute harnice si pricepute isi indesa funicile in gura. Am stat cu Sasha in brate si l-am privit minute in sir. Si asa de fascinata am fost, ca am uitat sa ii fac poza...

Tot azi, dar mai pe seara, un soricel mic si strecuracios urca tzopaind scarile care duc spre camerele de sus. M-a vazut si s-a ascunt sub o treapta. Am zambit si mi-a parut rau ca l-am speriat. As fi vrut sa ma uit la el mai mult.

Iar ieri Marcelo a mutat o familie de sarue (asta e un fel de soarece mai marisor, un marsupial cu niste ochi mari si urechi asisderea, ai carui 8 bebelusi stau agatati de tzatzele mamei timp de 3 luni!!) din baia din camera lui si a Oliviei. Mama sarue isi facuse un cuib din hartie igienica pe etajera si si-a nascut puisorii chiar acolo. Am facut sedinta si am cazut cu totii de acord ca e mai bine sa ii mutam din baie, asta dupa mai bine de 2 saptamani de convietuire pasnica si fericita cu prietenii nostri Oli si Celo. Asa ca Marcelo i-a pus cu tot cu etajera intr-o cutie mare de carton si i-a mutat pe toti in depozitul din spatele casei. A doua zi plecasera deja, spre marea, imensa mea dezamagire...

Un sarue fara copii agatati de tzatze ne viziteaza insa in fiecare seara - in bucatarie, in camere, pe terasa... Cauta de mancare. Si se uita la noi si apoi fuge.

Atata.

Bebelusul si Doamna Viata

2010-03-20T12:08:00.003-03:00

Mi-am imaginat ca sunt iar bebelus. Senina, zambind tot timpul, jucandu-ma cu fiecare frunza si descoperind in fiecare zi ca Lumea este un loc plin de surprize. Mi-am reamintit cu cata bucurie, uimire si satisfactie fac cunostinta cu fiecare noua fatza, fiecare nou loc, miros, culoare, sunet, cu fiecare imbratisare, sarut si gadileala. Cum fiecare noua dimineata in care deschid ochii catre Viata e un prilej de noi rasete in hohote... si fericirea cu care imi intampin parintii, atunci cand imi dau "Buna dimineata!"...

Mi-am amintit tipetele de incantare, forta cu care misc din maini si din picioare, pofta cu care beau laptele si cat de bine se simte pielea mamei pe pielea mea... miscarea in sus si in jos a plimbarii, cantecele si jocurile cu mama si tata... si cat de frumoase si de firesti mi se par toate, in fiecare clipa...

Apoi mi-am mai imaginat ca vine la mine, fix cand ma bucur mai tare de fiecare nou cadou venit cu fiecare noua clipa, o Doamna serioasa, grava, cu o mapa groasa sub brat, cu ochelari pe varful nasului, cu parul prins strans la spate intr-un coc lipsit de imaginatie, si fara urma de zambet pe chip... Si Doamna asta ma ia de mana, ma pune sa stau naibii locului 5 minute, ca are ceva important sa imi spuna. Iar eu, cu gurita gata sa dea drumul plansetului, o privesc mirata in ochi si nu stiu cu ce am gresit, de Tanti asta ma priveste asa incruntata...

"Copile, eu sunt Viata ta. Si am venit sa iti prezint planul urmatorilor 75 de ani, 5luni, 14 zile, 8 ore si 22 de minute, cat vei petrece pe Pamant."
"Planul? Ce plan?"
"Planul. Din experienta mea de pana acum - si crede-ma, am ceva experienta - stiu ca oamenii vor sa stie exact ce am Eu sa le rezerv. Pana in cele mai mici detalii. Cat or sa traiasca, cati bani or sa castige, cu cine se vor casatori si cati copii vor avea, ce job si ce vecini, ce ii asteapta cand merg in vacanta, cand trec strada sau cand duc gunoiul, iar in cazul in care decid sa isi schimbe locul de munca sau orasul de bastina ce asigurari am sa le dau ca totul va merge ca uns si perfect… crede-ma, ii cunosc pe Oameni si stiu. Asadar, am venit sa imi fac treaba si cu tine si sa te informez exact cum va arata Viata ta, in cele mai mici detalii! Esti gata?”

Tacere. Liniste. Ascult decizia Doamnei Viata, de a-mi spune de la bun inceput tot ce are sa ma astepte, in fiecare clipa si experienta, in fiecare an avut de trait pe Pamant...

.....................................................................................

...Si simt nu numai ca mor de plictiseala, la gandul ca de acum inainte as sti déjà tot, absolut tot ce are sa ma astepte pe cararea Vietii – unde o sa fiu la anul, cati bani o sa am, din ce o sa ii castig, la ce scoala o sa mearga copilul si cati ani o sa traiesc in pace – sau nu - cu Florian. Dar si refuz categoric sa aflu. I-am spus Doamnei Vieti ca, asa bebelus cu sunt eu, o invit sa isi desfaca naibii cocul, sa isi lase pletele in vant, sa isi arunce cat colo ochelarii, mapa si mina serioasa si sa isi aminteasca ca Viata inseamna bucurie, neprevazut, minune, surpriza, frumusete, uneori lacrimi si durere, tristete si cadere, apoi inseamna iar ridicare de jos si pornit mai departe cu capul sus, inseamna Iubire si acceptare si toleranta si daruire si alunecat odata cu creasta valului. Ca Viata inseamna Aici si Acum si nu imi trebuie sa stiu nici un fel de plan. Nimic. Vreau doar sa traiesc, sa fiu, sa ma bucur, sa experimentez tot ce e de venit catre mine.

Iar Viata m-a privit in ochi. A inceput sa rada. Ras curat, vesel, sincer, din toata Fiinta ei de Viata. M-a imbratisat si mi-a zis ca am trecut testul. Ca doar s-a jucat cu mine, ca sa vada cum reactionez. Si ca imi multumeste ca am vazut-o pe Ea, cea adevarata, dincolo de masca Doamnei plicticoase si dure cu care m-a amenintat un pic…

Si m-a luat in brate si m-a sarutat si m-a leganat in bratele ei de Mama iubitoare, iar eu i-am multumit pentru ca curge prin mine cu atata Forta!

…si acum, inchideti ochii… si imaginati-va ca sunteti din nou bebelusi… Senini, zambind tot timpul, jucandu-va cu fiecare frunza… imaginati-va…

Fericirea din lucrurile simple

2010-03-12T21:56:00.002-03:00

Sasha, caldura mare, casa plina de oameni - Olivia si Marcelo sunt aici, cu noi, la fel Rocco (un pusti super simpatic in Germania, venit in vacanta, care sta cu noi o saptamana), plus musafiri in fiecare seara - Anushka, Freddy, Margarita. Asta inseamna pranzuri si cine impreuna, stat la taclale, povesti si impartasiri, in timp ce lumina zilei e cu Sasha, cu vorbitul lui neintrerupt, cu intorsul pe burta si dintisorii care cauta sa isi faca loc afara, cu balaceala, cu gatitul, cu cititul si meditatul... si uite asa trec zilele si nu mai apuc sa scriu pe blog. E sase dimineata in fiecare dimineata cand ne da copilul trezirea si habar nu am cand se face 9 jumate seara si corpul meu imi spune "fuga la culcare, madamo, am nevoie de odihna". In locul in care exista tot timpul din lume, eu nu gasesc timp sa scriu...

...si am tot stat sa ma gandesc la ce sa scriu. Si aici gresesc: ca ma GANDESC la ce sa scriu, in loc sa simt pur si simplu si sa las degetele sa cante pe tastatura.

Asa ca inchid ochii... respir adanc si ma las sa simt, sa ma simt... E liniste. E liniste de cateva zile, multa liniste. Si bucurie. Si recunostinta. Si adanca plecaciune pentru frumusetea, abundenta, generozitatea, simplitatea, culoarea si mirosurile si sunetele pe care Viata le raspandeste peste tot in jurul meu si in mine.

Dimineata, la 6 jumate, merg adesea la plimbare pe plaja, cu Sasha in brate. Un kilometru – doi de plimbare pe plaja complet pustie, cu gleznele in Ocean, cu copilul care imi adoarme repede si multumit de leganat… iar eu continuu sa merg, sa respir si sa multumesc. Soarele, apa, valurile, crabii mici care se ascund in nisip, pasarile alb cu negru de marimea unui pui de gaina care ciugulesc cu viteza plaja, vantul miscand frunzele uriase ale palmierilor si cantecul neintrerupt al marii…

Respir iar, adanc, respir si nu ma mai mir de cat de frumos e Pamantul. Nu ma mai mir, pentru ca acum STIU. Acum vad asta, mereu, in fiecare zi. Trecute sunt de mult zilele in care credeam ca venirea pe Pamant este o pedeapsa pentru mine, ca aici nu sunt Acasa si ca asta e o inchisoare. Trecute sunt de mult serile in care priveam spre cerul greu de stele si imploram “va rog, veniti si luati-ma acasa. Eu nu am ce sa caut aici”. In vremurile alea, ma dureau violenta, barfa, rautatea, ma dureau judecatile, ma dureau oamenii si frica si lipsa de iubire din mine si din jurul meu, ma dureau atat de tare… Pana am inteles ca le vedeam, ca le aduceam in viata mea tocmai pentru ca erau raspunsul fidel, oglinda perfecta a imaginii pe care eu o aveam despre Pamant: inchisoare, pedeapsa, din nou pedeapsa. Cand am inteles ca Pamantul e o binecuvantare, cand am inceput sa ii vad frumusetea, cand am inceput sa imi amintesc ceea ce stiam atat de bine cand eram copil – ca am venit aici ca sa ne bucuram si ca sa traim fiecare clipa in bucurie, nu ca sa suferim, am venit ca sa FIM iubire si ca sa ne iubim si ajutam si sa dansam impreuna – din momentul ala au disparut din viata mea cele care ma dureau.

Ah, si cerul, cerul asta la care ma uit cu fascinatie… albastru ziua, roz si bleu si vanilie seara, purpuriu dimineata, plin de stele noaptea… Imi amintesc zambind cuvintele unui localnic ce traieste la niste km de aici, cu familia lui numeroasa, intr-un loc aflat chiar in inima naturii, fara facilitatile pe care le avem noi aici, in Piracanga… Zicea omul “in Itacare eu nu pot sa traiesc. Acolo nu se face niciodata noapte. Sunt lumini peste tot. Nici macar nu pot sa vad luna…” Ma gandeam ce ar spune despre un oras adevarat…

Sasha dand din maini si din picioare in rau. Si razand. Razand, cu gurita aia stirba si cu ochii albastri largi deschisi, mirati de stropii de apa pe care si-i arunca singur pe fata si de gustul sarat al apei, cand stropii ii aterizeaza in gura… Concentrarea cu care descopera o noua fata sau un nou obiect sau barba lui Florian sau bluza mea cu floricele… Fericirea care ii inunda fiecare trasatura a fetei, atunci cand se opreste din supt, ridica privirea catre mine si ne privim asa, ochi in ochi… Zambeste cu totul, cu ochii, cu gura, cu nasul, cu mainile, cu picioarele, e tot numai un raset si o fericire…

…jocul soparlelor in nisip, alergatura lor una dupa cealalta, doar pentru a se opri brusc cateva secunde mai tarziu, miscandu-si capul in sus si in jos si schimband directia… Papagalii, zeci de papagali, care zboara toti deodata, ca la un semn, din copacul inalt din fata casei, facand o galagie teribila. Si sunetele noptii – atatea feluri de zumzait si ciripit si chitait…

Ma uit la toate astea, le ascult si le miros si le simt, le traiesc si le respir zi de zi si nu ma mai satur. Nu ma mai satur deloc. Ma simt pe drumul meu de la Dumnezeu, ma simt binecuvantata si fericita si recunoscatoare.

Fericirea din lucrurile simple. Mi-a placut mereu sa scriu despre asta, asa cum imi place in fiecare zi sa simt asta. Fericirea din lucrurile simple. Respir, inchid ochii, respir adanc… si nu ma mai minunez. Nu ma mai mir de frumusetea vietii. Nu ma mai mir, pentru ca acum STIU. Acum Stiu si multumesc in fiecare zi.

Din ce traim in Piracanga

2010-03-02T20:28:00.003-03:00

Intrebari, intrebari, multe intrebari... Oamenii vor raspunsuri concrete la intrebari concrete... si iata, vin sa dau raspunsuri concrete. Asa ca raspund aici,cu un post intreg si imi promit mie ca orice noi intrebari tip "cati bani aveti?”si “de ce va jucati cu mintile oamenilor” sa fie directionate, pentru raspunsuri, la postarea asta si la cea precedenta.

Bun.

"Din ce traiti in Brazilia?" - asta pare sa fie framantarea cea mai frecventa a unora dintre cititorii blogului astuia. Interesant, de altfel, ca cei care insista cu atata vehementa sa stie cine ne sponsorizeaza, numind asta “recunoasterea adevarului si iesirea din minciuna” aleg sa nu isi semneze comentariile, sa le lase in anonimat. In sfarsit. Intotdeauna am fost de pare ca viata e tare tare amuzanta. :)

Raspunsul ala concret, pe care de altfel l-am dat tot pe acest blog in postari anterioare, precum si in articolul cel mare din Adevarul, este ca traim din colaborarea cu ziarul Adevarul, pentru ca sunt platita lunar cu o suma care este, prin contract, confidentiala si care nu depaseste suma cu care e platit un colaborator extern. Si mai traim din munca pe care Florian o face in continuare pentru Mike si Georgia - respectiv gradinarit. Eu nu mai gradinaresc pentru ca acum mamesc. Adica sunt mama. Si asta este o ocupatie full-time.
Repet si ceea ce am scris in postarile anterioare si in ziar: noi am plecat de acasa cu 3500 de euro, bani ramasi dupa ce Florian si-a vandut motorul (4000 de euro). Aici, in Brazilia, ne-au mai ajutat parintii, de acasa, cu bani cand a intervenit complicatia cu nasterea si plecarea la Recife.

In Romania mai avem inca apartamentul - pe care incercam sa il vindem, iar toti banii din chirie (ca l-am inchiriat) se duc direct la banca, unde am de achitat un credit. Masina a luat-o tata, si-a vandut in schimb Loganul si ne-am inteles sa ne trimita in rate banii de pe Logan.

Si singurul sponsor sus-pus este cel mai sus-pus sponsor posibil si se numeste Dumnezeu. Atat.

In Piracanga platim chiria, internetul, mancarea, benzina la masina lui Mike cand o folosim (nu avem masina noastra aici) si ne-am mai luat niste slapi, pantaloni, rochia pentru botez si cam atata. Platim toate astea din banii pe care ii castigam lunar asa cum am scris mai sus.

Si inca niste lamuriri: nu suntem si nici nu ne dorim sa fim vedete. Deloc. Nu suntem niste guru si nici niste invatatori. Suntem doi muritori de rand (cum s-a exprimat Doina mai devreme) care povestim experientele noastre de viata, atat cele exterioare, cat si cele din noi. Nu vindem vise, solutii, echipamente de salvare si nici promisiuni. Nu vindem nimic, de fapt. Doar ne povestim viata. "A trai pentru a-ti povesti viata"... ce frumos titlu de carte a lui Garcia Marquez...

Postarea anterioara - Piracanga din noi insine - am scris-o tocmai pentru ca am simtit, din mailurile primite, ca oamenii au tendinta sa vada in noi si in Piracanga salvarea, iesirea din viata gri, rezolvarea-instant a oricaror probleme, framantari si neimpliniri: gata, ne luam bilet de Brazilia, ajungem in Piracanga si acolo umbla Nestor cu covrigi in coada. Nu, nu umbla bietul catel cu coada zdranganind de trufandale.

Imi cereti sa spun adevarul, fara ocolisuri, iar eu il spun si voua nu va place: viata devine frumoasa, plina de oportunitati si senina NUMAI atunci cand ea ESTE asa in interiorul nostru. Numai atunci cand noi o simtim si o vedem asa in interiorul fiintei noastre. Noi suntem singurii responsabili pentru TOT, pentru absolut TOT ce ni se intampla, ce atragem, ce traim, ce gandim, ce simtim, cum actionam sau reactionam, noi! Nu este nimeni altcineva de tras la raspundere pentru asta.

Imi cereti sa spun adevarul, fara ocolisuri, iar eu il spun si voua nu va place: viata este frumoasa, colorata, plina de iubire, plina de ajutoare, de zambete si impliniri, va spun ca ingerii exista, ca visele se implinesc, ca Dumnezeu exista si ca tot ce aveti de facut este sa credeti si sa fiti voi insiva schimbarea pe care o vreti in lume. Si nu va place. Iar eu spun si scriu asta pentru ca asa simt si traiesc, pentru ca asta este adevarul din mine insami, si nu numai adevarul meu, iar voi ma acuzati ca va mint si va vand vise!!! Nu, viata e o mizerie si un blestem, la naiba – daca as scrie asta, ati zice poate “da, nene, asa este!” A spune ca viata este minunata si ca depinde numai si numai de fiecare dintre noi sa o vedem, sa o facem, sa o traim asa, in iubire, in pace, in acceptare, in daruire – inseamna ca va vand vise cu opium si ca ma joc cu mintile oamenilor! Sa va spun “dati navala in Piracanga, aici totul e perfect, aici e tara lui Tinerete fara batranete si viata fara de moarte” ar fi imediat acceptat ca pe salvarea mult asteptata si s-ar imbogati peste noapte companiile aeriene care vand legaturi Bucuresti-Ilheus. Dar sa va spun ca NU, nu Piracanga este solutia, ci VOI sunteti solutia, NOI TOTI suntem solutia – asta e o minciuna si un joc cu mintile cititorilor…

Si culmea e ca nici nu spun EU toate astea, despre transformarea din noi insine. Eu doar le aplic si va comunic rezultatul. Le-au spus in schimb toti marii intelepti ai acestei lumi, din toate religiile, credintele si cultele, inclusiv Iisus Hristos. Eu doar aplic ce au zis oamenii aia sa facem si mai ales SA FIM ca sa traim in conectare cu Creatia, cu Viata, cu Dumnezeu, cu Universul. Aplic, si rezultatul e minunat. Si povestesc si eu mai departe…

Eu cred ca cititorii blogului astuia stiu sa gandeasca si sa simta pentru ei insisi. De altfel, de cate ori scriu despre transformare de mentalitate, de viata, de perceptie, asta spun: ganditi si mai ales simtiti cu propriul vostru creier. Cu propria voastra inima. Dati-va sansa asta, daca vreti sa treceti de la gri la roz… Daca nu, nu…

Piracanga din noi insine

2010-02-24T15:44:00.003-03:00

“Vreau sa vin in Piracanga sa traiesc ca voi. Departe de lumea asta gri in care sunt acum, in care singura mea raza de soare sunteti voi, cand va citesc blogul”… uf, multe mailuri de felul asta, sau pe aproape, primim in fiecare saptamana. Multe mailuri care vin cu convingerea ca rezolvarea tuturor problemelor, framantarilor si neimplinirilor poarta un singur lume: Piracanga, un loc din Bahia, Brazilia…
Si citind si recitind mailurile astea, am simtit sa scriu aici si sa vorbesc un pic despre adevarata Piracanga, cea care conteaza… singura care conteaza: este cea aflata in fiecare dintre noi.

Am fost crescuti sa ni se spuna permanent ca undeva, candva, va veni cineva care ne va salva de noi insine, ca tot ce avem de facut este sa asteptam momentul ala… Nu ne gandim niciodata, sau poate prea rar, ca salvarea este numai in noi. Ca noi suntem cei pe care i-am asteptat, de fapt… ca fiecare dintre noi il are in el pe Dumnezeu si ca fiecare dintre noi este responsabil sa creeze Paradisul in propria sa viata, atingand in felul asta fiecare alta fiinta cu care intra in contact… Nu ne asumam aproape niciodata, sau poate prea rar, responsabilitatea pentru propriile noastre vieti, alegeri si mai ales pentru propria noastra salvare. Mereu e altcineva de vina. Si mereu e altcineva cel sau cea care vor aparea de undeva si ne vor face vietile sa semene cu un miracol… Nu ne gandim niciodata, sau poate prea rar, ca Noi suntem schimbarea pe care vrem sa o vedem in lume, dupa cum zicea, atat de frumos, Ghandi…

Asa si cu Piracanga asta. Un fel de Mecca. Ajungi in Piracanga si te mantuiesti, gata… Hmmm… ar fi bine sa fie asa. Salvare instant, lume roz la plic, il pui intr-o cana cu apa, se dizolva, dai apa pe gat si gata, adio nopti negre-gri ale sufletului…

Adevarul e ca Piracanga este doar un loc pe pamantul asta mare. Un loc superb, ca si natura, un loc departe de lumea dezlantuita. Un loc cum sunt multe alte sute, poate mii, poate zeci de mii pe tot Globul. Si e adevarat, locul in sine, energia lui atat de puternica (ocean pe o parte, jungla pe alte trei) creeaza un spatiu pe care e greu sa il regasesti in oras… E ca atunci cand mergeam sus, la Babele, in Bucegi si nu stiam de ce ma simt atat de usoara si atat de fericita… ca sa aflu multi ani mai tarziu ca Bucegii nostri sunt un portal energetic extrem de puternic.

Piracanga nu e un portal. E doar un loc cu multa natura, iar natura are insusirea asta: e energie curata, pura, puternica, energie care iti intra in toate ungherele fiintei si… si te pune la treaba. Te face sa iti pui intrebari, sa te sucesti, sa te framanti, sa te cauti, sa taci, si in tacere sa te auzi, te face sa inchizi ochii, si in spatele ochilor inchisi te deschizi larg, larg catre a vedea, te ajuta sa iti vezi ego-ul, alegerile, judecatile, te ajuta sa intelegi cum faci sa creezi toate situatiile din viata ta, sa le atragi catre tine, te face sa inveti sa devii responsabil pentru viata ta… Piracanga nu iti rezolva problemele. Este doar un loc frumos si relaxant, in care ajungi si incepi sa vezi, cu adevarat, ca problema esti TU. Nu cei din jur. TU, si toate cele din tine care au nevoie de atentie, de vindecare, de iubire, de ascultare…

Mai zic o data: e drept, locul in sine ajuta. Ca orice loc in care iti permiti, in sfarsit, sa te asezi intins pe spate, cu ochii in sus, si sa respiri. Adanc. Si sa lasi vocea inimii, vocea lui Dumnezeu, sa iti vorbeasca, sa o auzi de data asta. Si asa incepe transformarea.

Si, vorba Agathei, prietena mea draga, transformarea se poate produce si la coada la supermarket. Transformarea vine dinauntru, nu din afara… Pentru ca nu avem cum sa fugim de ceea ce se afla in noi. Nu avem cum sa fugim de propriile noastre frici, probleme, traume, isterii, angoase, furii, neiertari, neacceptari, judecati si barfe. Ele vin cu noi, dupa noi, pentru ca sunt in noi. Si, odata ajunsi in locul pe care il credeam salvarea noastra, ele continua sa iasa la suprafata si sa ne faca Paradisul un iad. Iar cand intelegem ca iadul e in noi si la fel si paradisul si ca doar noi alegem in ce vrem sa traim, iad sau rai si ne apucam sa facem curat in noi si sa spunem DA paradisului… ei bine, atunci intelegem ca nu mai conteaza locul. Ca alegem sa traim aici sau acolo sau dincolo, ca ALEGEM, nu ca fugim de ce nu ne mai reprezinta. Alegem pentru ca stim ce vrem si ce ne reprezinta si poate ca ne reprezinta un loc pe malul marii sau o cabana in varf de munte sau un resort in Palm Beach sau o casa la tara sau un cort sau o viata de calatorii sau o capitala de tara sau un mijloc de oras sau orice.

Iar drumurile noastre nu trebuie sa fie la fel. Se spune ca in umbra noastra suntem toti la fel: cu aceleasi traume, nelinisti, emotii, frici, la fel. In timp ce in partea noastra de lumina suntem fiecare UNIC… ca fiecare dintre noi are propriul sau DAR pentru aceasta lume. Propria sa misiune, propriul sau dar spiritual de oferit siesi si umanitatii… Intrebare este care este darul tau? Care este Piracanga ta? O auzi? O asculti? Ii raspunzi? Ca de vorbit, iti vorbeste sigur, in fiecare zi…

Cam asta. Nu Piracanga, aceea din Brazilia, este raspunsul. Ci “Piracanga” aceea din fiecare dintre noi este.
Si inchei din nou cu alrte cuvinte pline de inspiratie ale lui Neale Donald Walsch: “Acasa este acolo unde iti este inima. Si daca inima ta este centrata in Dumnezeu, esti in siguranta ACASA oriunde te-ai afla”.

Viata (mea) sub lupa

2010-02-08T19:24:00.013-03:00

...si preiau leapsa de la Sabbra, care m-a invitat sa raspund, alaturi de alte bloggerite, la intrebarile astea: Cat din viata personala expui scriind un blog? Cu ce iti dauneaza? Cu ce te ajuta? Ce reactii permiti?

Pai zic sa le luam pe rand:

Cat din viata personala expun scriind un blog?

Viata prin balonul roz este o continuare a povestilor pe care le scriam in 7 Seri. Care, ce-i drept, erau scrise sub pseudonim si spuneau TOT despre ce simteam, gandeam, traiam la momentul ala. Viata prin balonul roz vorbeste despre mine si viata mea si caut sa scriu, de fiecare data, cat mai din inima. Nu din cap. Din inima, de acolo de unde sunt EU, cea adevarata. Nu imi iese mereu. Intervine foarte des mintea, care imi zice "hopa, pai daca scrii chestia asta se socheaza mama si tata si familia!" sau "hai, mai Laura, ce naiba, e chiar prea intima povestea asta sau simtirea asta ca s-o impartasesti cu niste sute de oameni, zau asa!". Si ma oftic pe mintea asta a mea, care nu ma lasa sa fiu 100% deschisa, vulnerabila, sincera.

Povestesc multe, multe despre mine si viata mea. Si, recunosc, ma axez pe partile pozitive, mai ales. Nu povestesc cum e cand ma cert cu Florian si cand imi vine sa imi iau campii cu ea de casnicie cu tot, cand ma judec si ma pun la zid, cand nu imi accept si umbra, cand mi-e rusine ca nu sunt mereu in partea luminoasa a existentei mele... si imi dau seama, uite, chiar acum, in timp ce scriu, ca mai am mult de lucru la capitolul acceptare de sine, iubire de sine, iertare de sine, mult! Ca daca as fi ok, total ok cu momentele mele de intuneric si nu le-as mai pune etichete si as reusi sa le iau doar ca pe oportunitati de autocunoastere, as putea scrie despre ele cu acelasi entuziasm cu care scriu despre Lumina...

Asadar, expun mult. Foarte mult. Si nu chiar tot. Inca mi-e frica si inca ma judec. De asta.

Cu ce imi dauneaza?

Stiti care e partea buna la faza asta cu luatul lumii in cap? Ca inveti sa nu te mai deranjeze critica celorlalti. Inveti sa traiesti, sa fii liber, sa fii tu insuti, sa iti dai voie sa iti spui Adevarul tau. Iar cine are o problema cu asta… well… e problema lui/ei/lor. Imi amintesc de cat de tare am suferit prin iulie, cand eram de putin timp in Brazilia si am avut o intreaga serie de comentarii mai mult sau mai putin binevoitoare la postarile cu nasterea naturala, cu urmatul chemarii inimii… Doamne, ce am mai suferit! Intre timp am mai crescut nitel si m-am mai impacat cu alegerile mele si cu mine… si STIU, in totalitate, ca a spune Adevarul meu, chiar daca uneori deranjeaza (inclusiv oameni pe care ii iubesc tare, tare), inseamna sa ma respect, sa ma ascult, sa imi urmez, inca o data, vocea Sufletului. Uf, si ce bine e si ce usurare vine odata cu spusul Adevarului pe nume. “The truth will set you free!” – mare, mare intelept Iisus Christos asta!

Cu ce ma ajuta?

Maica Tereza zicea, binecuvantata fie-I trecerea pe aceasta planeta, ca adevarata foame de care sufera omenirea e foamea de iubire. Iubirea inseamna si impartasire. Deschidere. Cunoastere a noastra si a celuilalt. Cand cunosti povestea oamenilor de langa tine, povestea de dincolo de masca… nu mai ai cum sa ii judeci. Poti doar sa ii iubesti si sa ii imbratisezi cu compasiune, cu caldura, cu daruire.

Eu asta simt ca fac cu blogul asta. Impartasesc. Daruiesc. Iubesc. Ma daruiesc pe mine mie insami, intai. Pentru ca scrisul povestilor mele ma ajuta sa LE si sa MA VAD si eu mai bine, din pozitia observatorului, odata ce le scot din mine si le pun pe hartie. Si apoi ma daruiesc pe mine lumii. Celor care citesc. Stiu ca suntem toti la fel, de fapt. Ca avem aceleasi doruri, cautari, goluri in suflet, intrebari, povesti din copilarie si avem acelasi motiv pentru care am venit AICI: sa fim. Sa crestem. Sa invatam. Sa impartasim. Sa daruim. Sa iubim. Sa ne jucam frumos unii cu altii. De asta scriu. Cu asta ma ajuta. Sa ma cunosc. Sa va cunosc. Sa ofer.

Ce reactii permit?

Pe toate. E un blog deschis comentariilor, oricaror comentarii. Oricaror reactii. E asa de bine cand lasi Viata sa curga… cand stii ca toate au un rost si ca nimic nu e intamplator… La fel si cu reactiile astea. Vin exact reactiile si comentariile pe care le atrag. Si sunt binevenite toate, imi dau feedback despre mine, cu intunericul si lumina din mine.

Cu ce sa inchei oare? Uite cu mesajul primit azi de la Neale Donald Walsch, autorul Conversatiilor cu Dumnezeu: “Nu poti gasi un costum destul de mare incat sa iti poti ascunde adevaratul Sine de nimeni. De fapt, noi toti purtam “Hainele cele noi ale Imparatului”. Facem parada in fata lumii in pielea goala, gandindu-ne ca nimeni nu ne poate vedea. De ce sa nu ne expunem, pur si simplu, cu bucurie, de ce sa nu fim, in mod autentic, cine suntem de fapt? Si sa nu iti fie frica de respingere sau de singuratate. Adevaratul TU este cel de care se indragosteste toata lumea si pe care Dumnezeu il adora...”

Adevarul revine...

2010-02-08T07:15:00.007-03:00

Laura şi Florian Câmpean se întorc în paginile ziarului „Adevărul“ cu poveşti de la mii de kilometri distanţă, care vor ajunge la voi, cititorii, în fiecare zi de luni. După aproape 12 saptamani de absenţă, românii stabiliţi în satul ecologic brazilian Piracanga reiau povestea despre viaţa lor ca un film turnat la 9.500 de kilometri de casă......

http://adevarul.ro/societate/viata/Bine_ati_venit_din_nou_in_Balonul_Roz_0_203980039.html

Chestii de care mi-e dor

2010-01-29T20:59:00.002-03:00

Stau in seara asta pe terasa casei, in liniste si zumzait de greieri. Luna e plina, Sasha doarme, Florian face floricele in bucatarie si pe mine ma napadesc brusc dorurile. Dorurile de Acasa…

Dor de mamaliga din aia mare mare si galbena, cum facea Mama Roza la Straoane in ceaun si o taia apoi in felii cu o ata. Si ce nu se manca pe loc ramanea pentru a doua zi si o mancam rece sau incalzita pe plita sobei de afara, din curte…

Dor de smantana. Si de branza de vaci cu smantana si cu mamaliga. Dor de muraturi. Dor de cozonac. Dor de sarmale de post facute de mama lui Florian.

Dor de padure de brad, dor de miros de padure de brad, ca atunci cand am mers cu motorul la Busteni si din goana, asa, imi intra in nas toata rasina brazilor de pe sosea… Dor de dealuri nesfarsit de verzi si de ciuperci pe care sa le culeg cu mana mea si apoi sa fac o tocanita de lins pe degete.

Dor de ciorba de peste si de peste prajit, ca in Delta. Sau ca cum face tata acasa. (Ce-oi avea de mi-e dor intr-una de mancaruri???)

Dor de stat cu Agatha la Galeron pe terasa. Dor de pierdut o noapte prin cluburi alternative cu Mihaela. Dor de pantofii Mihaelei, sa ii vad, sa ii ating, sa ii admir… Dor de cappuccino si dor de Serendipity, ceainaria in care imi petreceam aproape toate dupa-amiezele, citind si band ceai. Dor de Casa Satya. Dor de Ramona si de povestile noastre de ingerase intelepte. Dor de Claudia si de frappe-urile noastre din Herastrau. Dor de micul dejun de duminica, cu fetele mele de la radio. Dor de Alexandru Macavei si de dor de discutiile de pe mess cu Ziggy.

Dor de ratele mele din IOR, dragele de ele… Dor de Mihnea, tare dor de intrebarile lui asa de mature pentru un baietel de 6 ani (ok, ok, face 7 anul asta in aprilie…), dor de rasul lui in hohote si de dansurile lui din casa. Dor de mama mea si de iesit cu ea la plimbare prin Bucuresti. Dor de tata si de burta lui mare (tati, asta nu inseamna ca trebuie sa te ingrasi la loc, slabeste tu mult si lasa sa imi fie mie dor de burta ta...). Dor de surioara mea... mai stii cand faceai tu baie si eu stateam cu tine cate o ora si vorbeam cate in luna si in stele? Dor de mesele mari din familie, cu toti ai nostri adunati la un loc si vorbind tare si povestind cate si mai cate. Dor de Dunarea mea. Dor de Auras…

Dor de gasca mea de prieteni, care se imbogateste pe luna ce trece cu cate un nou Praslea… ma gandesc ce gangureala si chiraiala o sa fie cand o sa ne intalnim toti cu copiii de gat in vara, Acasa… Dor de prietenii lui Florica, in parc, pe patura, care pictand, care pescuind, care facand pisici din bucati de piele colorata, care desenand… Dor de Inu, de Bogdan si de Krista, de Grasu si de Vama Veche, aia de la jumatatea lui mai, cand inca nu s-a deschis oficial sezonul.

Dor de serile cu Floricel in sufrageria de acasa, la lumina lumanarilor, cu Alifantis in surdina, sorbind amandoi din narghilea, in timp ce vorbim despre viata, oameni, suflet, Dumnezeu si evolutie spirituala…

…sunt melancolica azi. In seara asta, traiesc un pic in momentele minunate din trecut. Traiesc din amintiri si doruri. Mi-e dor de Romania. Si azi as vrea sa fac toate astea de mai sus pachet si sa mi le iau cu mine in Brazilia, sa le gasesc la fiecare cate un loc in Piracanga si sa impartasim mereu darul de a trai aici, simplu si in bucurie, intr-un colt de Paradis…

Lasati copiii sa planga

2010-01-27T09:39:00.004-03:00

"Daca plange si nu ii e foame, nu il doare nimic si nu trebuie schimbat, lasa-l sa planga. Pune-l in pat si lasa-l sa planga, doar se alinta, de aia plange!" Cand am auzit prima data sfatul asta, oricat de binevoitor ar fi el, am simtit cum mi se strange inima de durere si cum ma doare stomacul. Si asta inca dinainte sa am copil. Mi se parea, instinctiv, o barbarie.

Si ma gandeam la mine insami, ma puneam eu in locul unui copil care plange. Cand plang si eu, fara sa ma doara nimic fizic... cand plang doar pentru ca simt nevoia sa plang si simt nevoia sa eliberez o gramada de tensiune, in felul asta. Si ma gandeam ca oamenii pe care ii iubesc cel mai mult m-ar inchide intr-o camera si mi-ar spune "plangi, na, daca vrei sa plangi, si cand termini anunta-ma!" si asta pe un ton care sa ma faca sa ma simt ultimul om din lume, pentru ca am curajul sa plang.
Ce as vrea eu? Cum vreau eu sa fiu tratata, atunci cand plang?

Ei bine, vreau sa fiu tinuta in brate. Sa nu mi se zica nimic, nici "lasa, ca totul o sa fie bine", nici "gata, nu mai plange, ajunge", nici "uita-te la tine ce urata esti cand plangi, plus ca te vad si te aud oamenii astia care trec pe aici, e rusinos...". Vreau doar sa fiu tinuta in brate si mangaiata si vreau sa mi se permita sa plang. Sa mi se dea spatiu sa plang, sa si tip daca simt nevoia, fara sa mi se bage pumnul in gura...

...si pe urma fac un copil si copilul plange si tipa si face crize la ora 6 seara, aproape in fiecare seara. Si brusc valuri valuri valuri de emotii si de amintiri din copilarie vin peste mine, emotii si amintiri de care nici macar nu stiam, multe din ele sunt doar in subconstient si ies acum afara gramezi... Si ma aud spunand "gata, Sasha, gata taci!", intr-o incercare disperata de a pune stavila propriilor mele frustrari neplanse si neeliberate la vremea lor, care isi cer acum drepturile...
... si ma aud zicand "nu mai plange, puiule, ajunge!" si ma simt clocotand pe dinauntru de nerabdare si de teama... si iata ca fac si eu aceleasi greseli pe care le-au facut toti parintii din toata lumea... pentru ca NU STIAU cat de important este sa ii permiti copilului sa planga. Fara sa ii spui "TACI!" Fara sa il judeci pentru ca plange si fara sa il consideri obraznic.
Plansul e eliberare. Da afara din corp toata energia care, daca e stocata si neeliberata, duce mai tarziu la boli de stomac, de ficat, de inima, de rinichi, la un gat vesnic inflamat... Iar copiii stiu, instinctiv, sa dea afara energia asta: plang de se darama casa si peste minute rad in hohote, pentru ca au terminat cu emotiile pe care vroiau sa le dea afara.

Copiii sunt cea mai fidela oglinda a propriilor noastre fiinte. Si cel mai de seama ajutor atunci cand vrem sa rezolvam conflictele noastre interioare: ei ne arata fidel, in felul lor, ce a ramas neplans, nespus, neexprimat in noi, inca de cand eram in burta mamei.

Am inteles ca Sasha are si el nevoie sa planga, asa cum am si eu, asa cum are si taica-su (chiar daca el, taica-su, nu o face niciodata... ca barbatii nu plang, nu-i asa?) asa ca ii dau spatiu sa planga. Il tin in brate, il legan si il alint, il sarut si il mangai si il las sa planga, chiar daca imi vine sa ma dau cu capul de pereti uneori... Si nu il abandonam niciodata singur la el in pat, niciodata. Vreau sa stie ca, orice ar fi, ii suntem alaturi, neconditionat. Ca lumea e un loc frumos, in care este perfect ok sa iti exprimi trairile. Si ca nu este judecat pentru asta.

Sa lasam copiii sa planga. Nu singuri si parasiti in patul rece, ci la noi in brate, in acceptare si iubire neconditionata.

Un tata catre fiicele lui

2010-01-20T18:07:00.003-03:00

Cand prietena mea Claudia mi-a trimis textul asta - era pe la inceput de decembrie parca - l-am citit si am plans de a sarit camasa de pe mine. I-am scris apoi Gabrielei - care e sotia autorului scrisorii de mai jos - si i-am cerut voie sa public acest text pe blog, dupa ce el va fi aparut in Viva. Este vorba de scrisoarea lui Mihai Morar catre fiicele lui, gemenele Mara si Cezara.

Si, mai important decat atat, sunt cuvinte si ganduri si sentimente pe care le simt si eu cu toata fiinta mea, pe care le simtim amandoi cu toata fiinta noastra, cand privim la mogaldeata pe nume Sasha. Si e asa de frumoasa scrisoarea asta, incat era musia sa o impartasesc cu voi.
Multumesc, Mihai si Gabriela!

Cu drag,
Laura

"Scrisoare pentru Mara si Cezara

Iubitele mele,
Voi, amandoua, sunteti singurele urme care as vrea sa ramana in urma trecerii mele. Tatal vostru si-a ales o meserie in care doar ''azi'' are valoare. Nu vor ramane dupa mine nici vorbe cioplite in piatra, nici cuvinte ferecate in coperti, nici portrete prinse in rama. Tati traieste in lumea lui ''esti cel mai bun'', iar maine se poate trezi in lumea lui ''esti un mare nimeni''. [...]
Veti creste si veti afla ca oamenii sunt frumosi. Asa cum singure veti afla ca nu oamenii sunt cea mai frumoasa creatie a oamenilor. Pentru ca fuga lor prin lume ii obliga sa se urateasca. Eu si mami traim ca sa va aratam lucrurile frumoase care au iesit din mana si mintea omului. Oamenii sunt frumosi cand zambesc. Oamenii sunt frumosi cand canta. Oamenii sunt frumosi cand scriu. Oameni sunt frumosi cand iubesc, Oamenii sunt frumosi cand viseaza si implinesc vise. Veti fi doi oameni frumosi daca va veti indragosti de cele mai frumoase creatii ale oamenilor: cuvintele, muzica, iubirea si locurile minunate de pe Pamant.

Veti creste si veti afla ca oamenii sunt atat de rai pe cat de buni stiu sa fie. Si oricat si-ar dori sa va fereasca mama si tata de rautatea oamenilor, ne va fi totusi peste puteri. Veti vedea ca in lumea asta oamenii se vand pentru un pumn de bani, se cumpara pentru o secunda de placere, se urasc pentru o palma de pamant, se scuipa pentru un loc mai in fata, se injura pentru un somn mai linistit. Ati venit intr-o lume in care poti castiga averi peste noapte si poti pierde totul intr-o clipa. Noi doi suntem paznicii vostri, dar nu vom fi tot timpul in preajma voastra. Marile alegeri le veti face singure. Dar atunci sa nu uitati ca lucrurile cele mai de pret nu sunt in niciun caz cele care pot fi divizate in unitati de masura: centi, metri patrati, kilograme, cai putere, karate. Fericirile sunt ascunse in lucruri imposibil de masurat. Si-am ajuns iar sa va vorbesc despre iubire, cuvinte, muzica. Si inca un lucru rar: respect.

Nu s-a nascut inca omul perfect. Fiecare dintre noi e pictat din lumini si umbre. Viata o sa va invete ce inseamna compromisul. Orice om e o proportie intre credinta si compromis. Dar oricate compromisuri ati face in viata, sa nu vina ziua in care sa va compromiteti. Pentru ca ziua aceea va fi cea in care v-ati pierdut de tot credinta.

Tatal vostru o sa va arate lumea, cu bune si rele, dar n-o sa va oblige. Nici eu nu am fost un prunc care sa asculte sfaturi. Mai degraba am facut pe dos fata de cum am fost strunit. Eu doar o sa incerc sa va fac sa aveti incredere in voi. Si sa va iubiti pe sine cu masura. In scrisoarea catre fiica lui, Mimilica, Alexandru Vlahuta o indemna sa se certe de cate ori se simte egoista si se simte muscata de sarpele rautatii, al invidiei si al minciunii: ''Fii aspra cu tine, dreapta cu prietenii si suflet larg cu cei rai. Fa-te mica, fa-te neinsemnata de cate ori desteptaciunea te indeamna sa strigi "Uitati-va la mine!'' Maica-mea, bunica voastra, cand am plecat din casa parinteasca mi-a spus in vorbe mult mai simple: ''Du-te unde vrei, fa ce vrei, dar pe unde mergi sa nu ma faci de rusine!''

V-am scris mai sus despre fericiri. Dar ce stiu eu despre fericire cand eu o invat zilnic de la voi? Sunteti fericite pentru ca stiti sa va jucati frumos, sa radeti senin sa va bucurati sincer si sa plangeti asemenea. Fericirea e cand va treziti dimineata si dati din maini pentru ca in patut, langa voi, e Patrick, bucata aceea de carpa rosie pe care o strangeti in brate si fara de care nu ati putut adormi in niciuna din noptile de cand ati sosit in casa si pana acum. Fericirea e cand mami si tati au ochii carpiti de somn, iar voi, in creierii noptii, le strangeti in palma cate un deget, va cazniti sa va ridicati in picioare si incepeti sa marsaluiti prin casa purtandu-l in mana cealalta pe Igor, o girafa pe care inca nu ati intrecut-o in inaltime. Dar o sa vedeti ca oamenii mari nu sunt fericiti tot timpul. Cu cat trece viata, fericirea nu se mai calculeaza in ani, ci in secunde. Pentru ca oamenilor mari uita sa fie copii. Iar ca sa fii fericit la orice varsta conditia esentiala e sa redevii copil.

Da, tati e fericit! Acum un an si ceva, intr-o dupa amiaza de toamna, am intrat speriat intr-o sala pe usa careia scria ''Nou Nascuti. Terapie Intensiva''. Simteam ca lumea se pravaleste peste mine. Ati venit atunci mult mai devreme decat va asteptam. Dar cand am ajuns in fata unui incubator pe care scria ''Morar 1 - 1, 800 kg'' si ''Morar 2 - 1,250 kg'' milioane de senzatii bune mi-au strapuns corpul. Desi medicina va vedea viata prin prisma unor aparate care palpaiau, eu mi-am vazut atunci prima oara viata prin ochii o doi copii. Si de atunci am incetat sa-i mai vad viata prin mine. De ce oamenii sunt atat de incrancenati? De ce alearga atat de mult pentru scopuri mici? De ce sa ura e mai bine vazuta decat dragostea? Viata e atat de complicata pana cand iei un copil de mana si incepi sa vezi lumea prin ochii lui. Iar cand in casa ta sunt doua perechi de ochi prin care sa te uiti in jurul tau, stii ca minunile exista.

Mara si Cezara, tati va multumeste!

Iubitorul vostru, Mihai "