De plictiseala si de asteptare

:)))))))

Cortul lui Sasha

Ollie

Hughie

Casuta noastra

N-am mai avut asa un bot de multe, multe, multe luni, cred. Abia daca mai incap in casa de ditamai botul pe care il am, noroc ca avem si curte si este loc sa ma extind.
De ce bot? De nerabdare, de ce altceva? De nedormit bine noaptea, de burta IMENSA (in poze nu se vede bine cat e de mare, jur!), de netrait clipa din cauza ca "daca mergem nu stiu unde si nasti pe drum, ha?"... Of!

Dar de ajuns cu nemultumirile. Sa va povestesc dara ce a mai fost in ultimile zile, ca sa stiti si voi ce facem noi.

Mike si Ollie au plecat la Salvador cu masina inca de luni dimineata. Georgia si Hughie au ramas cu noi pana ieri dupa-amiaza, in speranta ca vine copilul Sasha. Si el... nimic! Asa ca ieri, joi, a plecat si Georgia, cu avionul. Bine, faza faina a fost ca dupa ce si-a luat biletele de avion a realizat ca pasaportul ei se afla cu Mike in Salvador. Asa ca am ajuns ieri la aeroport si tanti de la check in i-a dat vestea ca nu are cum sa o imbarce, fara acte. Pai si ce e de facut? De facut a fost ca ne-am dus la politia din aeroport, unde am inceput sa explicam. Intai Georgia in portugheza cu accent britanic, din care politia a inteles ca Georgia nu are pasaport pentru micutul Hughie. Apoi Florian, in portugheza cu accent italienesco-spaniol, din care ploitia nu a inteles nimic. Pe urma eu, in portugheza cu accent de Braila, din care au priceput pana la urma ca Georgia e aia fara pasaport si s-au apucat sa faca o foaie, ca sa scoata femeia din necaz si sa o lase sa se urce in avionul care pleca intr-o ora.

Am reusit pana la urma. Ce a fost frumos este ca nici unul nu si-a pierdut cumpatul si rabdarea si am tratat toata treaba asta cu o gramada de rasete si relaxare maxima.

Apoi, ne uitam la filme pe laptop. Florian a aranjat cinema in aer liber, ca in casa lesini de cald. Mancam pepene, alune si prajitura Bib's Gateau de la Habib (un fast-food din apropiere), adica prajitura aia din ciocolata, care are ciocolata fierbinte lichida inauntru si o cupa de inghetata alaturi... ce mai, profit acuma, inainte de nastere. Ca dupa aia mi-a zis Suely ca s-a taiat cu prajiturile, inghetata si tot ce contine grasimi, ca dauneaza la calitatea laptelui si are copilul colici.

Mergem la Mall, pentru sushi, paste si mancare chinezeasca. Si pentru reincarcat mobilul de Brazilia, care e nesimtit de scump, si din doua sms-uri si un apel (toate de la cei din Piracanga) se duce creditul. Cautam scaun tip balansoar pentru mine, ca sa stau comod la alaptat. Inotam in Ocean. Venim la net la un internet cafe cu aer conditionat, in care ne ingheata picioarele de frig ce e.

Si asteptam. Si speram in fiecare zi ca se rupe apa si apa tot nerupta. La naiba si mii de trasnete, omule! Cred ca vrea copilul sa fie Sagetator, nu Scorpion. Ceea ce inseamna ca cu inca un semn de foc in familia noastra (dupa leoaica de mine si berbecul de tat'su') o sa dam foc la casa intr-o buna zi! Si in Piracanga arde repede, ca e numai lemn si padure pe acolo...

Deci, cam asta. Vine curand si momentul ala cand o sa scriu la titlu "am nascut!", ca doar ma stiu ca sunt om, nu elefant, zau asa!

Va pupam, oameni frumosi! Pa!

Vesti din Olinda City

Ne-am mutat in alta casa, dupa ce aproape o saptamana am stat in apartamentul lui Suely. Am gasit – dupa multe peripetii, o casa cu curte frumoasa si inflorita, la 50 de metri de mare. Casa pe care ne-o gasise initial Suely, fara sa o vada inainte din cauza de indisponibilitate a proprietarului, arata ca dupa razboi sau ca dupa un party cu vreo 40 de insi beti morti si fumati, care au plecat in graba dupa 3 zile de petrecere.

E frumos, au ajuns si Georgia cu Mike si cu copiii, ne veselim si ne simtim bine in fiecare zi, singurul inconvenient este ca nu avem internet. Asa ca acum scriu dintr-un mall cu wi-fi.

…si am fost si la doctor la maternitatea din Recife, la prietenul dragei noastre Suely. Si am simtit cum ma apuca depresia: groaza mea de spitale si doctor m-a lovit instantaneu direct in plexul solar, cu toate emotiile venind gramada. Mizerie peste mizerie, tantari, caldura fara ventilator, cimentul si gresia aia pe care le stiam atat de bine din spitalele publice din Romania si o toaleta nespalata si fara hartie igienica – “nu putem folosi decat o rola pe zi si rola de azi s-a terminat”, mi-a explicat, draguta de altfel, femeia de serviciu.

Perspectiva de a naste aici si de a sta in maternitate internata fie si pentru cateva ore mi s-a parut un cosmar. Am inceput sa ma rog, sa chem in ajutor toti ingerii si am continuat sa cred ca se poate si altfel, chiar se poate! Daca noi suntem cu adevarat cei care ne cream propria realitate, atunci e clar ca realitatea mea nu e asta, nu e spitalul asta, nu este! Dincolo de argumentele rationale, simteam cum toata fiinta mea se opune si imi spune “nu, nu, asta nu e locul tau, ai incredere, o sa fie bine, ai incredere!”

Apoi am intrat la dr Rivaldo, o minune de om. Ca toti profesionistii adevarati, ca toti oamenii care sunt impacati cu sine si nu au nevoie sa demonstreze nimic nimanui, dr Rivaldo este din acelasi aluat ca Suely: smerit, cald, respectuos, prezent, atent la nevoile si simtirile celorlalti si plin, plin de lumina. Mi-a cerut voie sa imi faca control, mi-a explicat ca nu o sa ma doara – ca si cum as fi facut asta pentru prima data - iar Suely i-a explicat istoria cu ingrijorarea ei legata de nasterea naturala. I-a povestit despre noi si drumul nostru si despre Piracanga si despre Sasha.

Dr Rivaldo a ascultat si m-a urcat pe masa. Primitiva de altfel. Si ne-a spus ca din punctul lui de vedere sunt indeplinite toate conditiile pentru ca Sasha sa se nasca natural, acasa, fara interventia vreo unui medic. Ca raportul dintre marimea copilului si spatiul de trecere este bun si sa am toata increderea in Suely si in mine. Doar daca intervine ceva neprevazut ma asteapta la spital.

Si chiar acolo, pe masa, am izbucnit in hohote de plans, in hohote! De fericire, de tensiune stransa, de usurare, de toate cele la un loc, hohote de plans din care nu ma puteam opri. Am imbratisat pe toata lumea – bine, pe femeia de serviciu am ratat-o, cred ca please déjà spre casa.

Si am multumit si multumesc din toata fiinta mea lui Dumnezeu pentru vestea asta minunata si pentru toata speranta care a renascut in mine.

Iar acum… stam si asteptam. Cu usoare contractii, cu mici dureri de spate, pentru ca apoi sa dispara iar toate, cu piscina de nastere pregatita in curte, cu toate cele ce imi trebuie pentru travaliu aranjate si aliniate, cu Georgia si Mike facand planuri pentru rolul lor in procesul asta, cu Suely care asteapta telefonul nostru la ea acasa… cu mine si Florian exersandu-ne virtutea asta grozava care poarta numele de rabdare… greu, tata!

Abia acum inteleg ce spun toate gravidele: ca ultima luna este cu adevarat grea. Si, in cazul meu, nu pentru ca as experimenta vreun discomfort fizic major, cu exceptia kilogramelor in plus si a mersului de balenuta esuata, nu. Ci pentru ca ma pierd in asteptarea asta, pierd prezentul, pierd clipa, plasandu-ma in schimb permanent in momentul acela din viitor in care Sasha va ajunge, ins farsit, la mine in brate…

Of! Dar e un OF din ala, cu zambet, a alintatura, asa :)))
Va pupam si, inca o data multumim pentru toate incurajarile si iubirea si gandurile bune pe care ni le trimiteti in fiecare zi!

Facem ce facem, si iar suntem vedete!

Carevasazica, ne plimbam si noi ca turistii prin Recife, cascand gura la biserici (mai toate inchise), cand ne abordeaza un domn reporter, cu tot cu echipa de filmare, si ne intreaba in portugheza daca nu vrem sa spunem cateva cuvinte la camera.
Noi ca nu, ca nu vorbim asa bine portugheza, cat sa ne dam in stamba la televiziune.
"Nu-i nimic, ca stie baiatu' engleza", zice el si ne intreaba ce parere avem despre faptul ca bisericile din Recife sunt inchise.

Ma aranjez frumos si raspund ca mi se pare tare trist, ca Brazilia e recunoscuta ca fiind o tara extrem de religioasa, si cand vine turistu' sa vada bisericile - ele ne primesc cu portile ferecate.

In aceeasi seara, Suely vine alergand intr-un suflet la noi si ne spune ca tocmai ne-a vazut la TV!!! Iar o jumatate de ora mai tarziu, aceeasi Suely - moasa noastra - a povestit la emisiunea ei saptamanala de la radio despre Laura si Florian, cei doi romani din Piracanga, usor dusi cu pluta, care au venit sa il nasca pe Sasha in Olinda.

Deci suntem adevarate stele ale mapamondului, dom'le! OTV, pregateste-te, ca in iunie suntem in tara!...:)))))))


PS: dati clik pe titlu pentru a vedea reportajul...:))))...pentru familia noastra draga...:))))

Fenomene mai interesante decat Iubirea

M-a inspirat azi comentariul unui cititor anonim la postarea cu tatuajul. Citez: "Dar sunt fenomene de mii de ori mai interesante decat ceea ce voi, oamenii, denumiti in mod obisnuit IUBIRE".

Lasand la o parte acest "voi, oamenii" (ma gandesc ca nu a comentat Saint Germain sau Arhanghelul Mihail in persoana), m-am gandit multa vreme azi la cuvintele astea. M-am gandit la o vreme din viata mea cand si eu foloseam "voi, oamenii" in loc de "noi, oamenii" si cand ma gandeam - ba chiar ma autoconvingeam cu tarie - ca in lumea asta chiar exista alte lucruri mai interesante decat iubirea. Cand eram atat de aroganta incat sa cred ca mai multa cunoastere, mai multa dezbatere intelectuala, mai multe calatorii prin alte niveluri de existenta, mai multe revelatii avute zi de zi... toate astea sunt cel putin mai interesante decat Iubirea si merita mai mult efort si atentie si dedicatie din partea mea decat... pfff, iubirea...

Si aroganta a inceput sa imi treaca, usor usor, cand mi-am dat voie din nou sa simt. Sa simt, cu inima, nu sa inteleg si analizez cu capul. Cand mi-am lasat inima sa se deschida iar, cand mi-am dat voie sa fiu iar vulnerabila, cand mi-am dat voie sa simt durerea, sa plang, sa recunosc ca mi-e frica si ca ma doare... si cand mi-am dat voie sa imi spun adevarul in fata: mi-era asa de frica de forta cu care IUBIREA deschide, curata, lumineaza, limpezeste totul, incat fugeam de iubire ca de un monstru si preferam sa ma balacesc in propria mea autosuficienta... "Voi, oamenii, ce stiti voi, oamenii?"... si sa mai si spun ca iubirea asta e o prostie pentru telenoveliste si amatoare de cantece siropoase...

...numai ca atunci cand inima se deschide, cand incepi sa traiesti din inima, si nu din cap... atunci, abia atunci vine adevarata revelatie: ca nu exista decat doua alegeri in toata viata asta. Doar doua.

Una este frica.
Cealalta e iubirea.

Prima hraneste si se hraneste din ego.

A doua hraneste si se hraneste din adevarata noastra fiinta, cea Divina, cea dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu.

Prima creeaza separare, fuga, competitie, violenta, razboi, ura, judecata, barfa, critica, respingere, comparatie...

A doua creeaza unitate, pace, armonie, iertare, acceptare, echilibru, frumusete, liniste, daruire, intelegerea ca suntem toti la fel, suntem toti Una, suntem toti copiii perfecti si atat de iubiti ai unui Dumnezeu care nu face diferente intre oameni. Care nu judeca niciodata. Care doar iubeste. Pentru care suntem perfecti, indiferent ce am face sau ce nu am face.

Sunt de acord ca noi, oamenii, intelegem de cele mai multe ori iubirea intr-un mod teribil de limitat. Numim iubire ceea ce este mai degraba nevoie, asteptare, leac pentru vreo rana emotionala de care nici macar nu suntem constienti... Punem mereu conditii iubirii, daruim doar franturi, iubim doar atunci cand primim ceea ce cerem si in rest suntem primii care dam un sut in fund oamenilor pe care altadata cica "i-am iubit" la nebunie. Asta este frica, nu este iubire. Asta este ego, nu este Sine Autentic.

IUBIREA insa... iubirea aceea care pune Universul in miscare... ce exita mai interesant decat Iubirea asta? Cand intelegi ca totul, totul in Univers este energia fantastica a Iubirii, cand intelegi ca am fost zamisliti din Iubire si ca Iubirea este la tot pasul, in tot si in toate, de la o furnica in iarba pana la Sori si Stele...

Ca Iubire este intre doi oameni care invata sa se accepte si sa se primeasca unul pe celalalt cu bune si cu rele, fara judecata, fara frica, chiar si atunci cand doare ca naiba si cand primul impuls e sa fugi unde vezi cu ochii...
Ca Iubire este atunci cand zeci de oameni pe care nu i-ai vazut in viata ta iti scriu si iti spun ca te poarta in gand, ca iti trimit toata dragostea lor, doar ca sa iti fie bine...
Ca Iubire este atunci cand strangi in brate un om pe care il doare, si esti plin de compasiune, dar nu de mila, si cand ai incredere ca omul acela isi gaseste chiar in clipa asta drumul si calea si iesirea si rezolvarea... si ca de la tine are nevoie doar de imbratisarea asta, doar de Iubirea si credinta ta in el, si nu de mila ta sau de sfaturile tale binevoitoare si nici de judecata ta si de reprosurile tale...
Ca Iubire este atunci cand o mama isi strange in brate copilul si simte, chiar in clipa aceea, ca iarta tot si accepta tot si ca Iubirea este tot ceea ce conteaza...
Ca Iubire este Tot ceea ce exista, Totul... Privind doar o floare sau un val sau un copac sau un copil... este doar Iubire!

Uf, cum sa existe ceva mai interesant decat Iubirea si forta cu care ea curata, transforma, iarta, lumineaza si cel mai negru intuneric? Si ce ar fi Lumea asta, ce ar fi fara Iubire? Ce am fi noi, oamenii, toti oamenii, fara Iubire? Poate ceea ce credem acum ca suntem, cei mai multi dintre noi: niste fiinte fara sens, care ratacim bezmetici pe Pamantul asta mare, intrebandu-ne intre doua pahare de alcool "ce naiba cautam aici?"...

Multumesc pentru Iubirea pe care o am in mine. Multumesc pentru valurile de iubire pe care le simtim venind de la voi, cei de acasa. Multumesc pentru toate lectiile si experientele prin care am trecut, ca sa invat ca nu exista nimic mai interesant, mai important, mai TOT, mai complet, mai important decat Iubirea...

Multumesc pentru ca Sunt(em) Iubire, toti, fiecare dintre noi, chiar daca de multe ori habar nu avem de treaba asta. Va veni si vremea in care vom STI, cu totii, ca suntem Iubire.

Marcel Iures - despre Iubire - in linkul acesta: http://www.youtube.com/watch?v=Sov5zw4rC-w

PS: Suntem deja in Olinda, am ajuns joi seara, suntem bine, Sasha e tot inauntru si puteti citi in Adevarul de luni si marti - asa, pe scurt - povestea calatoriei. Revenim curand cu detalii.

Dragonita Saphira si verigheta, sau de ce avem tatuaje la fel

Prietena noastra Sabbra, autoarea blogului "Thoughts and Clouds" pe care il gasiti cu link si aici, in balonul roz, ne-a propus sa scriem, pentru site-ul http://www.despre-tatuaje.com/, povestea tatuajelor pe care eu si Florian le avem pe umarul stang. Doua tatuaje identice. Ne-a placut ideea, asa ca iata povestea:

Pe mine deja ma stiti, ca am capul plin de ingerasi, zane si fapturi invizibile de prin alte dimensiuni. Mi-au placut toata viata mea povestile cu super-eroi si fapturi mitologice. Mai mult, in zodiacul chinezesc sunt Dragon de Foc, iar unul dintre animalele mele de putere in samanism este o dragonita alba si ghidusa. (Ceea ce m-a surprins si pe mine, ca ma asteptam la un animal tip vultur/puma/lup/urs, nu la o creatura mitica. In sfarsit.)

Si ma apuc acum vreo 3-4 ani sa citesc Eragon, cartea in care un baiat descopera un ou in padure, il adopta si din oul acesta se naste o dragonita albastra pe nume Saphira. Am adorat povestea lui Eragon si aventurile Saphirei si am spus ca DA, asta o sa imi tatuez pe umar: o dragonita.

Si am cautat, si cautat, si cautat, am rascolit cataloage de tatuaje, site-uri de specialitate, ba chiar m-am apucat sa si schitez o dragonita... si n-am gasit nimic care sa se potriveasca cu mine. Pana cand, dand search pe google, am dat peste un site cu desene facute de copii. Schite ale personajelor din Eragon, asa cum sunt ele vazute prin ochi de copil. Si acolo... am gasit-o!

Gratioasa, subtire, delicata - exact o Saphira feminina si finuta, perfecta pentru bratul meu. Asa ca i-am dat print si am mers la domnul tatuacios acasa, unde 20 de minute mai tarziu eram mandra posesoare a unei dragonite pe nume Saphira, inscriptionata pentru totdeauna pe bratul meu stang.

Apoi, 2 ani mai tarziu l-am cunoscut pe Florian, ne-am indragostit la prima vedere... dar stiti cum? Lulea! Ne-am mutat impreuna, am trecut si trecem si acum prin tot felul impreuna si la mai putin de un an dupa ce ne-am cunoscut, am ramas insarcinata si ne-am decis sa plecam in Brazilia. Nici unul dintre noi nu mai vroia sa se casatoreasca - trecusem deja amandoi prin experienta asta, ne prinsesem ca, in definitiv, e vorba doar de un act... si am zis sa facem totusi ceva, ca sa stie copilul cine ii sunt parintii :D

Si Florian a venit cu propunerea, el care a zis ca nu se va tatua niciodata: sa isi faca si el acelasi tatuaj, tot pe umarul stang, ca sa tina loc de orice verigheta si act de casatorie... sa fie asta o marturie a iubirii noastre din momentul ACUM. Asa ca am mers la cabinetul de tatuaje din Mall Vitan si, dupa vreo 40 de minute si o gramada de "ah" si "au" si strambaturi din partea puternicului meu iubit, eram amandoi insemnati cu acelasi desen: dragonita Saphira, care in cazul lui Florian e mai ingrosata si mai mare, asa, ca pe masura omului.

Bine, intre timp ne-am si casatorit, ca era mai bine asa pentru combinatia Brazilia + calatorie + viza + copil nascut in tara straina. Insa verighete nu avem, Saphira este verigheta noastra.

Gata. V-am pupat!

Schimbare de plan: nu mai nasc in Piracanga...

Sweli a petrecut aici, cu noi, in Piracanga, 10 zile. Si 3 cursuri despre nastere, copii si remedii naturale. Intr-una din cele 10 zile mi-a facut un control, nu numai abdominal, ci si pe dinauntru, ca sa ma exprim asa. Si am vazut-o cum se schimba la fata.
"Ce s-a intamplat, Sweli? De ce te-ai ingrijorat asa?" am intrebat-o eu in portugheza mea de balta.
"Pai... osul tau coccis este asezat nu-stiu-cum", mi-a explicat ea si eu nu am inteles nimic.
"Si ce inseamna asta?"
"Inseamna ca e posibil ca Sasha - care e deja mare si o sa mai creasca inca - sa nu aiba loc sa iasa, trecerea este foarte ingusta..."
"si asta inseamna ca...?"
"...ca e bine sa ai in vedere si posibilitatea sa te duci la spital" mi-a mai spus ea si apoi am discutat cum facem cu nasterea, daca vine ea din nou aici in noimebrie, daca ii cumparam bilet de avion sau nu si ea a zis ca nu, o sa fie in legatura cu noi prin telefon si daca nu nasc in 6 ore din momentul in care se rupe apa, va trebui sa plecam la spital.

Eu am zis ok si mi-am vazut mai departe de visele mele. Si doua zile mai tarziu vine Amelia la noi acasa, dimineata imediat dupa micul-dejun, il ia pe Florian de mana si ii zice "am nevoie de ajutorul tau la mine acasa, vino te rog 5 minute" si pleaca amandoi.

...si revine Floricescu peste o ora, cu un zambet larg pe fata, si imi spune senin: "Plecam la Recife!"
"Ha?"
"Da, plecam la Recife (acolo locuieste Sweli, la 1000 de km de noi), ca sa nasti cu Sweli acolo!"
"De ce????"

DE fapt Amelia nu l-a chemat pentru o chestiune legata de casa. Ci la o intalnire cu Sweli, Chantal si Thiaguia (moasele noastre sot-sotie de aici). Sweli i-a spus ca de 2 zile se gandeste intr-una cum sa ne spuna, ca stie cat de mult imi doresc eu nastere naturala si cum nu vreau sa aud de spital, insa trebuie sa ne spuna. Ca e vital pentru mine si Sasha sa fim cat mai aproape de spital si sa luam serios in calcul posibilitatea sa fac cezariana... si ca atare sfatul ei este sa ne mutam in Ilheus, langa maternitate, cu cel putin 1 saptamana inainte de nastere si sa imi gasesc un doctor acolo. Pentru ca e foarte riscant sa incep travaliul in Piracanga, sa descopar ca nu iese copilul si sa plecam apoi pe un drum de 2 ore, dintre care jumate plin de hartoape, plus o trecere cu balsa, pana la spital, in plin travaliu...
Florian a zis ca asta cu Ilheus e exclus, nu o sa vreau nciodata sa nasc acolo. Si ca intelege ca e serioasa treaba. Asa ca i-a propus lui Sweli sa venim noi la Recife, unde locuieste ea. Sweli a fost de acord, ne-a spus ca putem sta la ferma organica a unui prieten de-al ei, aflata in Olinda (orasel cultural si istoric, considerat patrimoniu national, langa Recife) si ca voi fi asistata si de un medic, profesor universitar, bun prieten de-al ei.
Iar Amelia ne-a oferit masina ei pentru calatorie.

Draguta poveste, si eu am inceput sa plang. Nu in hohote, ci asa, incetisor. Cu dezamagirea ca nu o sa fiu aici, in locul pe care l-am pregatit cu atata dragoste, cu oamenii pe care ii iubesc aici... fara sa ma gandesc nici macar pentru o secunda ca si la Recife voi naste ALTFEL decat natural.

Iar azi, 4 zile mai tarziu de la discutia cu Sweli, Florian ma intreaba, in timp ce eu ma vedeam deja nascand in apa cu delfinii din Pipa, un loc celebru langa Recife cu delfini liberi si salbatici, cu care poti inota cat e ziua de lunga, pentru ca acolo Oceanul nu are valuri si nici curenti...
Ma intreaba asadar: "vrei sa iti spun tot adevarul sau ce preferi?" "Adevarul, normal, credeam oricum ca mi l-ai spus deja..."
"Sweli a zis ca sunt cam 10% sanse ca Sasha sa se poata naste natural..."

Am amutit. Am amutit. L-am privit in ochi. Si mi-au tasnit lacrimile, asa, siroaie...
"asa esti tu construita, iubita mea... nu e nimeni de vina... si cel mai important este sa fiti bine, si tu si Sasha... indiferent cum se naste, important e sa fiti amandoi bine..."

...eu stiu ca are dreptate. Mai stiu si ca, in lungile discutii despre nastere si Piracanga, am cerut, in fiecare rugaciune, sa imi trimita Dumnezeu oamenii si ajutoarele de care am nevoie si sa aseze lucrurile asa cum e mai bine pentru nasterea asta... si mi-a trimis. Si imi spune ca trebuie sa fiu langa spital... si eu tot mai cred ca daca sunt 10% sanse sa nasc natural, atunci o sa imi incerc sansele astea toate...
...si au curs lacrimile pana m-am linistit, in timp ce Florian ma tinea in brate si imi spunea, asa, ca un om mare si intelept, "e doar ego, iubita mea... doar ego... e doar ambitia ta care te face sa plangi... nu ai de ce sa fii dezamagita... tu spui mereu ca toate se intampla cu un rost, nu-i asa?"... Asa e.

Deci plecam la Recife, pe 6 noiembrie, in 37 de saptamani. Doua zile pe drum - mare calator mai e si Sasha asta, si nici n-a facut inca ochi! Inca un road-trip, preferatul nostru, si inca o bucatica de Brazilie de descoperit... plus delfinii, cu care SIGUR ajung sa inot in sfarsit, gravida sau proaspata mamica - om vedea... Iar nasterea... eu tot natural, rapid si usor ma vad nascand. Cum o vrea Dumnezeu, asa sa fie! Accept, ma supun si multumesc, pentru orice va fi sa fie!

Viata la oras sau cronica unei zile in Ilheus

"Lipscani" do Ilheus

RATB

Receita Federal...

aaaaaa....mmmm....

cam in halul asta arata drumul de la Itacare la Ilheus

E-he-he, dragii mosului... Multa vreme au trecut de cand ne-am intalnit ultima data pe blog si in toata vremea asta noi tot bine, sanatosi, voinici, voiosi si relaxati am fost, asa sa stiti! Am participat la inca un curs de nastere naturala, cu iubita noastra Sweli, pe urma la un curs de educare a copiilor si de remedii naturale in casa pentru diverse afectiuni ale copilariei - tot cu Sweli, si in rest rutina uzuala cu inot, relaxare, gatit, facut paine, vorbit despre una, despre alta, citit, plimbat si tot asa. Asadar, liniste si pace.

Bine, exceptie a facut ziua de miercuri, 21 octombrie, cand sotzu' ne-a dus pe mine si pe burtoiul meu urias la Ilheus, cu scopul de a cumpara toate cele ce ne mai trebuie pentru copil si nastere. Eu nu prea vroiam sa merg. Drumul pana la Itacare - 12 km pe hartoapele astea, caldura, pe urma agitatia din Ilheus - toate imi pareau deja prea mult pentru cele 35 de saptamani de sarcina... Si cum ne creem permanent, nu-i asa, propria realitate prin ceea ce gandim, spunem si facem, a fost fix asa precum m-am gandit ca va fi: greu, tata, greu!

Da, cald, aglomeratie, agitatie, mersul meu de ratza gravida, Florian care vroia sa verificam toate magazinele inainte sa cumparam, intratul din farmacie in farmacie pentru gasit cele de pe lista facuta de Sweli pentru nastere - "dar la ce va trebuie clampa ombilicala, ca oricum nu avem?" "Pai o sa nasc acasa si moasa mi-a pus asta pe lista de cumparaturi." "Aaaaa, nastere in casa? Da, inteleg... nu avem!"

Frumos a fost insa in magazinele de copii: mi-a placut intotdeauna sa cumpar lucrusoare de bebelusi, pentru diversi copii carora le duceam cadouri in Romania... insa sa cumperi pentru propriul tau copil... wow! Asta e chiar ceva care se inscrie, pentru mine, la categoria "fericirea e in lucrurile mici". As fi luat toate hainutele, toate asternuturile de patut, toate prosopelele, toate briz-brizurile, pe toate! In final, la haine nu am luat decat doi chilotei, unul mov si unul bleu, mici si draguti tare, si doua maieute: unul pe care scria "Sufletul mamei" si unul pe care scria "Sufletul tatei". Asa, ca sa fim impacati amandoi!

Ideea e ca daca Florian ar putea sa alapteze, cred ca nu as pune mana pe Sasha nici o secunda, asa e de innebunit! Mi-a zis deja de mult ca ar fi el gravid, daca s-ar putea... insa ma intreb daca exista vreun barbat pe lumea asta care sa fie in stare sa si nasca... nu de alta, dar si o taietura la un deget devine o tragedie la barbatii astia!

Revenind la Ilheus: si dupa lucruri de copii, cadita de baie, masa de infasat, asternuturi de pat, prosopele, forfecuta, etc etc etc, ne-am oprit sa ne luam masina de spalat. Nu de alta, dar simtiti cum suntem am zis ca nu vrem sa abuzam de masina Georgiei, care are deja 2 copii mici si unul pe drum si poate ar mai vrea si ea sa-si foloseasca masina, nu sa o gaseasca mereu ocupata cu scutecele si lucrurile lui Sasha. Zis si facut. Eu eram deja mama si tata tuturor obositilor din lume... asa ca, ajunsi la magazinul de electrocasnice, m-am trantit pe o canapea de o aveau oamenii aia expusa la vanzare si l-am lasat pe barbatul casei sa se ocupe de tot.

Si mi-am petrecut urmatoarea ora uitandu-ma in jur. Un perete de televizoare in fata mea, aratand filme, muzica, reclame, cu zeci de mesaje subliminale, artificii, explozii si culori. Oameni agitati, venind si plecand, vanzatori amarati, servind clientii si sperand tacuti si zambind la o viata mai buna, in pantofii lor scalciati si mult prea grei si prea negri pentru caldura de afara si dinauntru... Reclame la cele mai noi produse, povestind despre cat de usor este sa iti indeplinesti visele si sa fii fericit - adevarat, nimic de zis, chiar si atunci cand pui semnul egal intre ultimul model de televizor digital, un vis si aflarea fericirii... Visele se implinesc indiferent de ceea ce cer ele, trebuie doar sa crezi... Cat despre fericire... in mod cert ea nu se gaseste in ultima achizitie, fie ea electronica, pe patru roti, cu patru pereti sau cu par lung si sani mari... insa oamenii tot mai cred ca raspunsul poate fi in toate astea...

Am inteles inca o data ca nu mai pot si nici macar nu mai vreau sa mai traiesc in oras. Ca nu mai pot si nu mai vreau sa mai traiesc in agitatie, stres, alergatura, gaze de esapament si vise care se reduc la obiecte... Am mai inteles, nu fara oarecare ingrijorare, recunosc, ca sensibilitatea mea exacerbata la locuri aglomerate si energie de joasa vibratie - sensibilitate care ma chinuia teribil de tare in Bucuresti - nu numai ca nu a disparut, dar s-a accentuat...

Si, vorbind cu Florian, am multumit Cerului, Pamantului, sufletelor noastre care ne-au ghidat, lui Dumnezeu care a creat Tot Ceea Ce Este, pentru ca am facut alegerea asta cu venitul in Piracanga, mai ales pe perioada sarcinii si cat e copilul mic. Mi-am dat seama cat de "in o alta lume" traim noi aici si cat de binecuvantati suntem. Cat de recunoscatoare sunt ca am inteles acum ceva vreme cum functioneaza legea asta a Universului cu crearea propriei noastre vieti, a propriei noastre realitati si ca am inceput sa o aplic... si DA, este adevarata!

...am ajuns inapoi in Piracanga aproape de 10 seara si, dupa un dus si stat 15 minute afara, pe terasa, eram iar doi oameni noi. Am adormit usor, am dormit bustean si m-am trezit tarziu, multumind iar Vietii pentru Viata...

Buna dimineata, tuturor!